Stiam ce face pentru ca o mai vazusem de atatea ori, o experimentasem de atatea ori. Scrasnea din dinti, avea maxilarul incordat si imi evita privirea. Clipea des si privea tavanul, incruntat. Am incercat sa il iau de mana, sa-i spun ca totul va fi bine, dar era departe -fizic si sufleteste- si nimic nu avea sa mai fie bine. Se misca de colo-colo si isi tuguiase buzele, privea impacientat pe geam, astepta sa ii treaca, dar stiam ca nu asa mergeau lucrurile. Isi trecea mainile prin par, iar eu incercam sa-i vorbesc.
-Esti bine?
S-a intors spre mine si m-a privit dur, rece, de parca ii pusesem cea mai tampita intrebare din lume -nu era de blamat, chiar o facusem, pusesem cea mai cretina intrebare din lume, care are de obicei scopul de a impaca oamenii, cand de fapt, face lucrurile de un miliard de ori mai rele pentru ca respectivul caruia i se adreseaza intrebarea nici macar nu stie de unde sa inceapa sa ii explice idiotului care a pus intrebarea ca nu,nu e bine si nu va fii prea curand si nu stie ce sa faca, acum cand totul pare ca se duce de rapa si ca nu, intrebarea lui si prezenta lui nu ajuta asa ca daca ar putea disparea de pe fata pamantului ar fi minunat- dar intrebarea mea era ultima lui grija. Avea ochii rosii, iar sprancenele lui incercau sa se apropie disperate una de alta, formandui doua riduri adanci chiar intre ele. Era amuzant, chiar, sa il analizez. Isi musca buza, probabil ca sa nu urle si in mod ciudat, ma simteam atrasa de frustrarea lui neexprimata. E o persoana colerica, deci modul in care se stapanea ma surprindea. Deja trecusera peste 10 minute de cand ii dadusem vestea si el inca se controla fantastic de bine.
M-am apropiat si l-am luat de mana, usor, cat sa nu-l bruschez, dar cat sa stie -din atingerea mea- ca il iubesc si ca vreau sa il ajut cumva, sa fiu langa el. Insa nu mi-a apreciat mesajul sublim; si-a pus mana pe umarul meu si cu o miscare scurta, puternica, m-a impins incat mi-am pierdut un pic echilibrul; si cumpatul. Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe scaunul de langa biblioteca. El si-a incordat din nou maxilarul -incepea iarasi- dupa care si-a mutat privirea spre geam. Avea toti muschii incordati, imi dadeam seama pentru ca prin tricoul lui mulat nu era prea greu sa observ si oricum, tensiunea umpluse toata camera, probabil si tot orasul. Simteam stresul lui, temerea ca ar putea sa isi piarda controlul chiar in fata mea.
Ar fi trebuit sa simt mila, compasiune, sa plec in liniste din camera ca sa nu il ranesc mai mult decat o facusem deja, dar in excesul de putere ce imi trecea prin vene regaseam o inabilitate de a compatimi si mai mult, simteam ca era nesincer fata de mine, ca isi ascundea latura pe care, poate, as fi iubit-o daca mi-ar fi fost prezentata mai des. De pe scaun, i-am atintit ceafa cu privirea si am spus aproape in soapta:
-Poti sa nu mai fii asa fals, faci pe durul, de parca nu ai sentimente dar nu pacalesti pe nimeni. Poate daca ai reusi sa fii sincer macar o data nu am fi ajuns aici, dar nu, tu trebuie sa pretinzi ca nu te afecteaza nimic. Uite-te la tine, esti jalnic, stai cu spatele la mine de parca n-as mai fi aici. Si iti jur, mi-as dori sa nu fiu aici, dar mie, spre deosebire de tine,nu mi-e teama sa arat ca imi pasa.
Nu parea sa aiba efect si am continuat.
-Esti oricum un jeg de om, ranesti, dar te prefaci ca nu poti fi ranit.
Ofteaza si isi coboara capul. Puterea mea crestea considerabil si a lui scadea drastic. Am incetat sa ma uit la el si am inceput sa ma joc cu o suvita de par, eram deja nepasatoare.
-Niciodata n-ai tinut nici la mine, nici la altcineva. Esti independent, umbli prin lume de parca numai tu esti, de parca nu conteaza pe cine ranesti pe drum sau ce simt altii pentru tine. Minti si dezamagesti, dar ii faci pe altii sa se simta vinovati. Esti toxic, bolnav, inuman, de asta vreau sa ma indepartez. Pentru ca mi-e teama ca am sa ajung ca tine. Nu am sa neg, am avut momentele noastre frumoase, dar in fiecare dintre ele m-am simtit atat de singura pentru ca stiam cat imi pasa mie si cat iti pasa tie.
Nici nu mai era nevoie sa-l vad, stiam ca inca se abtine si ca puterea lui era undeva sub nivelul marii.
-Nu stiu cum te suporti, nu stiu cum te-am suportat, uite-te ce ipocrit esti. Chiar nu poti sa te intorci, sa ma privesti in ochi si sa imi spui sa nu plec?
M-am ridicat si m-am apropiat de el, mi-am pus capul pe spatele lui. Respira greu, abia se mai controla. Puterea mea crestea cu fiecare miscare tremurata a trunchiului lui - si erau multe.
-Nu poti. Nu pentru ca nu simti asta, ci pentru ca nu iti pasa destul incat sa o arati si tii la imaginea ta de dur- pe care oricum nu o mai cred- si cand am sa ies pe usa o sa ramai aici, privind pe geam si inghitindu-ti sentimentele, singur.
Ah, cata putere, cata placere.
S-a intors si mi-a pus mana pe gat, m-a tras mai aproape si si-a ingropat fata in parul meu. Ii puteam auzi suspinele si ii simteam lacrimile incalzindu-mi gatul. Plangea in liniste, tremura tot si ma strangea in brate mai puternic decat o facuse in vreun moment fericit al nostru. Mi-am pus capul pe umarul lui si i-am spus cat de rau imi parea pentru tot ce spusesem si am plans cu el, in acelasi ritm.
Puterea mea scadea, a lui crestea, pana au ajuns echilibrate. Acum nu mai trebuia sa il intreb, pentru ca stiam ca era bine si eu eram bine si noi aveam sa fim bine.