inceputul si sfarsitul increderii

Astazi m-am urcat intr-o masina galbena, pe care scria cu litere mari, groase si negre "TAXI" si a carui sofer pretindea sa fie -in mod evident- taximetrist. Nu numai ca m-am urcat in aceasta masina, dar i-am spus soferului adresa mea de acasa, dupa care i-am dat si bani pentru ca m-a dus acolo. In niciun moment nu i-am cerut numele sau o copie a cazierului judiciar pentru ca, desi nu il cunosteam, aveam incredere in el. Putea sa fie oricine, putea sa ma duca oriunde, dar nu m-am ingrijorat nicio secunda. Deoarece pentru orice lucru pe care il faci si are legatura cu alti oameni, ai nevoie de incredere. Nu ti-e teama ca bucatarul de la restaurantul tau favorit iti scuipa in mancare, nu iti faci griji ca profesorii de la scoala nu iti dau informatii exacte si corecte, te urci in taxi-uri si autobuze, treci pe langa sute de oameni zilnic, primesti colindatori si instalatori si electricieni in casa si nu tremuri vreo secunda gandindu-te ca s-ar putea sa fie vreunul dintre ei un criminal in serie.

In viata de zi cu zi ai nevoie de incredere: nu oarba, nu completa, dar destula cat sa poti trai in liniste. Si totusi, multi pretindem ca nu ne incredem in oricine. Dar o facem. Ne incredem in oricine in afara de cei in care ar trebui, cei pe care ar trebui sa ii coplesim cu  nadejdea si dragostea noastra. In schimb le interzicem sa ne treaca dincolo de bariere. Si totusi, ne urcam in nenumarate masini galbene cu soferi necunoscuti. Si ei ne stiu adresa de acasa si jur ca daca ne-ar intreba, le-am spune ce avem pe suflet. Dar cei care ar trebui sa stie, nu stiu. Societatea se bazeaza pe incredere, relatiile interumane se bazeaza pe incredere, viata se bazeaza pe incredere. Iar increderea? Habar nu avem pe ce sa o bazam.

Oamenii care ne merita increderea sunt cei carora iti este cel mai greu sa le-o oferi. Nu pentru ca suntem egoisti si nu vrem sa le dam tuturor ceea ce merita, dar pentru ca suntem inapti cand vine vorba sa ne daruim pe noi: integral, goi - cu haine dar fara masti. In schimb viata ta e in mainile a sute de oameni in fiecare secunda. Fizic, esti fragil, esti neputincios. Interiorul? Pazit mai ceva ca Fort Knox.

Instalatorul are voie sa imi vada hainele aruncate aiurea prin casa, nu-mi pasa. Taximetristul stie unde stau, bancherii imi stiu averea si nu ma afecteaza. Am un doctor care stie perfect tot ce e in neregula cu mine, ma poate vedea si goala si nu ma judeca. Din cand in cand mananc in oras, la diferite restaurante unde naiba stie cati oameni isi pun mainile murdare sau curate in mancarea mea. Dar nu le pasa de mine deloc. Sunt un alt om ce are nevoie de ajutorul lor si ei il ofera, iar eu am incredere. Dar tu tii la mine, asa ca nu te las sa-mi vezi dezordinea din viata, mi-e rusine cand ma vezi asa cum sunt sau daca stii ce e in neregula cu mine si mi-e teama sa te las sa imi atingi corpul sau sufletul, chiar daca ai mainile curate.

Increderea incepe si se termina la cei carora nu le pasa.

forgiveness & acceptance

Find the strength in you to love and let yourself be loved. Love every ray of sun and every night out, love every coffee that you ever drink, every class that you skip and every tear you ever shed. Love the dark circles around your eyes and the hand that holds yours, or the shoulder you can always cry on. Allow yourself to waste time, but not waste yourself.

Love that feeling you get while you're in the cab at 5 am, going home. Love every person to break your heart, love every chance you ever took, even if it was the stupidest thing you did. 

But before, you must forgive. Forgive yourself for not always being the best you can be, forgive the lies you've told or heard, forgive the shit others did to you. They may not be deserving of forgiveness, but you are deserving of a damn break. 

Accept that you sometimes fuck up, and learn to do better next time. It's not pretty - being human, that is- but it sure as hell  is challenging. And you aren't one to back off from that. 

 

am devenit arhitect

           Toti o sa-ti spuna de saruturile lungi si tinutul de mana, de plimbarile sub lumina lunii sau discutiile infinite la telefon, cand ar trebui sa dormi pentru ca maine te asteapta o zi mult prea lunga. In toate cartile citesti despre cum fiecare cearta se incheie cu un pupic apasat si un zambet cu subinteles, sau despre cat de roz si pufoasa e viata alaturi de el (sau ea,ma rog). Dar in niciuna nu s-au gandit nenorocitii sa scrie despre natura umana si despre cum ea, in esenta, e facuta sa strice, la un moment dat, totul. Nimeni nu iti zice despre faptul ca daca il tii prea mult de mana va vor transpira palmele si uneori fata ta e ridicola atunci cand incerci sa fii senzuala, alteori parul iti sta aiurea si discutiile voastre s-ar putea sa se transforme in certuri ce nu pot fi rezolvate cu un sarut pentru ca, pur si simplu, nu asa merge viata. Vreti sa va pocniti si nu pentru ca asa e "iubirea adevarata" ci pentru ca, intr-adevar, vreti sa va pocniti. Nicio comedie romantica de doi bani, clasata pe Imdb ca fiind "dulce,dulce,dulce" nu include in scenariu si posibilitatea unei relatii nu atat de usoara. Pentru ca nu te va invata nimeni ce sa faci atunci cand timpul se imparte in "impreuna" si "singuri", cand ajungi sa numeri secunde si minute si zile si nu poti sa te mai gandesti la nimic altceva. Si o parte din tine isi doreste ceva simplu, pe cand cealalta stie ca nu te-ai mai putea multumi niciodata cu altceva decat ce ai deja.
             Nimeni nu iti zice, dar cu cat mai mare este ceva, cu atat mai multe distruge atunci cand este ruinat. Poate e un mod pesimist de a privi lucrurile, dar e real: tot ce este construit ajunge in ruine mai devreme sau mai tarziu. Si cu cat investesti mai mult timp si sentiment intr-o dragoste, cu atat mai multe pagube va lasa in urma ei. Si poti fi tu cel care sufera, poate fi celalalt sau puteti fi amandoi. Instinctul uman -daca ar functiona in astfel de momente- ti-ar spune sa fugi in directia cealalta cat vezi cu ochii, ti-ar pregati corpul pentru fuga sau lupta (dar cine poate sa lupte cu sentimentele proprii?). Insa creierul tau natang te indruma in directia pseudo-pericolului care de fapt este tot ce ti-ai fi putut dori vreodata. Asa ca termini de construit ce ai inceput, desi esti un arhitect si un inginer oribil, continui sa muncesti pentru ceva ce iti doresti, oricat de dificil este. Si experienta nu te ajuta aici, dificultatea este invers proportionala cu ea si direct proportionala cu riscul.         Dar te risti: iti bagi picioarele si te risti pentru ca e frumos si pentru ca nu exista clisee sau limite, nu exista minciuni sau termene limita. Totul este infinit. Tot ce ti-ai dorit intr-o cantitate ce nu poate fi limitata de matematica. Si sfarsitul nici macar nu se vede de pe norisorul pe care stai si chiar daca ti-l poti imagina sau poti pretinde ca stii sa il previi sau preconizezi, ramai si construiesti pentru ca asta iti place sa faci.
        Si da, constructia este o metafora pentru relatie. Si nu, nu esti singurul care se chinuie.
        Se va darama. Fie ca e acum sau peste 163 de ani. Fie ca e vorba de o despartire decisa la comun, sau ceva ce se petrece independent de voi. Viata are sfarsit si odata cu ea, cladirea se prabuseste. Iar unul dintre voi o sa sufere.
        Mai este ceva: stii cand stii ca e cladirea potrivita? Atunci cand iti doresti din tot sufletul sa fii tu cel care ajunge in lacrimi.

the hows and the whys i'll never get to know

How can people blindly believe in something that is not sure to exist? How can we put our trust in a greater force, naively thinking all the good comes from that? I've come to a point where i doubt everything I hear, I double check everything I see, I question everything I say or think. It's because nobody and nothing seems trust-worthy anymore. I'm becoming a hater, a frustrated person. But how could I remain ignorant and apathetic when faced with a world so mean, so tough?
How could I not question the potency of the law enforcement when I just read about a little girl who was raped by ten men and they barely got a punishment? How could I not be completely disgusted by the press when they write about how "she was dressed older than her age"? How could I frantically hope for love, believe in love, when in Dublin, a mother made her daughter (from when she was 4 until she was 9) have sex with different men for money? How the hell am I supposed to allow myself to have faith in this world and in humanity when I am fucking afraid of walking down the street at night by myself? How should I tell myself that it's okay when in fact, nothing is fucking okay? And please, I beg of you, tell me how could I not doubt God when I see all the shit that's happening all around, when I feel the hatred around me, when I notice the way people carelessly hurt and deceive and get nothing in return?
People are guilty of all the good they could have done and did not do. To me, it seems that we are more guilty of that than we are of the bad we do. So how does karma work? Does it even work at all? Am I better off spending my life chasing money and my own good rather than chasing the saving of this place we call home?

You see, these are questions that will forever be left without answer. (Except the last one. I'm starting to think the answer to the last question written above is "Yes- fuck, yes")

The facts are, we learn how to survive. We blindly believe in love and God and humanity because, truth is, we have no other choice.You can either fuck up your life by realizing that people suck, or you can look the other way: and that's not even ignorance, it's not lack of care, it's not apathy, it's not lack of compassion, it's not stupidity or indifference. It's the only way to not fall apart, to not blow up your mind with the over-thinking. And if you don't like the place, if you don't like the situation, you might try to be a little kinder, a little better, a little more helpful, but will ultimately see that the evil will always overcome the good. It doesn't mean you should stop being good, but it does mean you should stop hoping. Hope dies last? Yeah, right. It might seem awful of me to ask of you to give up on hope. But do you know what is worse than trying to change something, but not really hoping for it to happen? Trying to change something, filled with hope that proves to be false. If you still think that hope can save it all, good for you, I crave for your guileless. If you still hate the place too much, buy a rocket and move the fuck out, because it's all we have.

And I might seem deeply damaged, hopeless or damn broken, but at least I take my time to care and try to save something. I'm young, but not artless.

inabilitati

Nu pot sa respir. Nu pot sa dorm sau sa stau treaza. Nu pot sa vorbesc, sa ascult, sa mananc ori sa beau. Nu pot decat sa traiesc de pe un moment pe altul, pentru ca mai incolo de minutul urmator, totul mi se pare infricosator. Mi-e teama.
Si nu pot sa respir. Tremur si as vrea sa plang, dar nici asta nu pot sa mai fac. Nici sa zambesc nu pot. Nu stiu incotro sa merg sau cu cine sa vorbesc. Mi-e scarba de mine si de ceea ce se intampla.
Si nu pot sa respir. Nu pot sa controlez nimic si asta ma innebuneste, intelegi? Am nevoie sa gandesc clar si liber dar nu mai reusesc. Sunt amortita si coplesita simultan, nu mai stiu la ce sa sper sau ce sa spun, pentru ca totul se duce la vale.
Si nu pot sa respir.
La dracu, nu pot sa mai respir si cumva, totusi, reusesc sa traiesc fara aer. Ceea ce e groaznic, pentru ca acum plamanii mei inspira tot felul de toxine deghizate-n sentimente. Si toate ma ametesc, ma sperie si ma fac sa vreau sa ma ascund sub plapuma pentru tot restul vietii.
Te urasc, pentru ca nu-mi mai lasi aer deloc.
nu pot sa respir.
nu pot sa respir.

nu pot sa respir cand nu esti aici. 

matematica si fuga

    7 miliarde de suflete, toate au ieșit în străzi ca să fugă spre, sau de, ceva. Naiba știe unde și când se vor opri. Dar 7 miliarde de suflete sunt într-un maraton nebun și străzile nu mai rezistă mult, lumea se cutremură și unii cad, se lovesc, iar alții încep să obosească. Sunt și unii care sfidează gravitația și îi vezi plutind ușor - li se spune fericiți- în timp ce majoritatea sunt buimaci și habar nu au ce vor sau de unde se cumpără așa ceva. Ăștia 7 miliarde sunt atât de fraieri încât au impresia că e o cursă, dar ei nici măcar nu fug în aceeași direcție.
 Uită-te la ei, cum își dau coate și se-mping, se înjură și se scuipă atunci când căile lor se intersectează. În timp ce alții se admiră sau se săruta și se aruncă, îmbrățișați, în marea de oameni pierduți, fără să le pese că toți le văd indecența, ieșind mai apoi, levitând, ridicându-se deasupra tuturor fără pic de grijă. Apoi se mai întâmplă să și cadă din această reverie plutitoare -separat- și se lovesc; dar se ridică, se scutură, se uită în jur, văd că sunt singuri -din nou- și o iau la fugă.
    7 miliarde de chipuri, toate diferite, toate speriate, toate confuze. 7 miliarde de combinări de caracteristici, formând 7 miliarde de personalități unice. 7 miliarde de dovezi că lumea e paradoxală în tot ceea ce o privește - suntem diferiți, dar atât de asemănători; perfecționiști dar atât de imperfecți; inteligenți, dar atât de proști. Alergăm și nu știm că totul ar fi mai simplu dacă ne-am opri să mai luăm o gură de aer din când în când. Nu,aici, printre 7 miliarde de ignoranți, să te oprești e ca și cum ți-ai accepta direct moartea. Dacă te oprești, te calcă în picioare și, dacă ești destul de norocos - sau ghinionist- să reziști la asta, rămâi singur, auzind în depărtare doar tropăitul violent a 7 miliarde de oameni grăbiți .
     Vezi tu, planeta asta nu mai rezistă mult la fuga noastră nebună, iar noi suntem prea implicați să ne mai oprim. 7 miliarde e un număr mare, greoi, de suflete încărcate de fel și fel de sentimente ce le pun pe fugă. Însă de tine nu poți să fugi.
     Iar eu, dragul meu, nu cred că mai pot să fug. Ce-ar fi să ne oprim amândoi? Poate că singurătatea departe de maratonul ăsta nu sună chiar așa de rău. Putem asculta împreună tropăitul violent al celor ce încă aleargă; putem să profităm de apatia noastră și să ne facem aici, în pustietate, un regat al statorniciei.

iubirea de sine si crimele ei

Stii ce-i mai fragil decat orice relatie, balon de sapun sau fulg de zapada? Stii ce , odata cu disparitia sa, poate sa iti cutremure intreaga lume, mai puternic decat ar face-o un cutremur sau un tsunami? Stii ce, prin simpla sa lipsa, te poate distruge fara drept de apel? Nu, habar n-ai.

Iubirea de sine.

Ce porcarie, nu? Dar ii admir pe cei care o au in cantitati nelimitate, pe cand ei nici nu stiu ce norocosi sunt. Sa fii capabil sa te privesti in fiecare zi in oglinda si sa-ti zambesti e mai greu decat sa-i zambesti altuia. Vezi tu, intr-o lume in care toate semnele iti dau de inteles ca nici nu esti si nici nu vei fi vreodata de ajuns, intr-o societate in care perfectiunea e considerata o necesitate, dar o imposibilitate simultan, e greu sa mai ai timp sa te apreciezi pe tine insuti. E o viata mult prea scurta ca sa fii tot ce iti doresti sa fii, iar tu esti prea lenes ca sa muncesti mai mult, prea prost ca sa nu ranesti -pe tine sau pe altii- , prea sentimental ca sa nu suferi si prea visator ca sa nu te ineci in sperante cretine. Si vorbesc despre "tine" pentru ca e usor sa generalizezi si mult mai greu sa personalizezi. 

Nu mi-am plans niciodata de mila si nu cred ca vreau sa incep acum, dar sunt, totusi, intr-un punct in care pot spune ca am obosit si astfel, inteleg. E nevoie sa ajungi aici, sa fii dezamagit, dezgustat si satul de propria-ti persoana ca sa realizezi ca asta e cursul firesc al vietii. Nu e nimic neobisnuit, rusinos sau patetic in a-ti detesta, din cand in cand, eul. Poti sa-njuri, sa te-nchizi in tine, sa plangi sau nu, dar important e sa razbesti. Intr-un final. Si finalul ala e dulce si luminos si poate, cu putin noroc, o sa includa si un pic de dragoste pentru tine -de la tine- ca-i cea mai buna. Doar ca ai un drum de strabatut pana acolo, obstacole de trecut, asteptari si teluri de atins, vise de uitat, persoane de iertat, persoane de la care sa-ti ceri iertare..

P.S: Stiai ca aproximativ 3 000 de oameni se sinucid in lume zilnic? Majoritatea barbati. 3 000 de suflete ratacite, toate indesate in 24 de ore reci si triste. Si cica sa fim fericiti, cand fiecare zi poarta 3 000 de doliuri.