dacă tu ești întrebare

Dacă distanța dintre ce-s și ce-am să fiu sunt doar eu, atunci distanța dintre ce-am să fiu și ce-s ești doar tu. Dacă pașii grăbiți îmi sunt cale, atunci lentoarea îmi e piedică. Dacă felul în care degetele mele scriu e dans, atunci tăcerea-n scris îmi este inerție. Și dacă aș putea, mi-aș desface ființa în capitole și aș pune semne de carte acolo unde literele curg fără sens în efemeritate. I-aș căuta pe toți cei care, fără să știe, mi-au dăruit vorbe strivite de mâini neglijente, cuvinte scrise de degete care nu știu să danseze, ci doar să-și învie inerția. Mi-aș căuta gândurile - seci, fragile, a căror cursivitate pare-acum nonsens. Și când m-aș uita la ele aș vedea un pahar de vin vărsat pe-o alee prea puternic luminată - un detaliu mic și prost, într-o lume care nu-l vede. Apoi, mi-aș lega capitolele cu un fir subțire de ață, ce are să se destrame repede; ca noi toți, care n-avem capitole - ci doar epiloguri.

Și dac-aș ști să desenez, mi-aș picta un infinit și l-aș abandona în drumul unui fericit. Și dac-aș ști să scriu, aș scrie că - uneori - corpul tău uită ce-i spun natura și anii de evoluție și se-ncolăcește în jurul corpului meu și se transformă-n semn de intrebare. Aș scrie și că mi-ar plăcea să fiu răspuns.

Iar dacă sculptura mi-ar fi artă, aș face o lume-ntreagă, așa cum vreau eu, și i-aș oferi-o altcuiva; să aibă grijă de ea, așa cum vrea el.

Dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol, aș fi o abundență de paradoxuri obositoare, în care lumile s-ar contopi fără efort și tremur.
Dacă dacă n-ar fi un cuvânt așa de greu, mai că l-aș căra pe umeri.

Până una alta, știu doar să fiu, cu pași mici, uneori grăbiti - alteori înceți, cu degete ce dansează sau cu o inerție devastatoare. Am doar epiloguri și gânduri fragile, a căror sculptură e imperfectă și efemeră.

Mi-ar plăcea să fiu răspuns.

Ție pot să-ți iert orice. Pot să te iert pentru că îmi ești străin și pot să te iert pentru că-mi ești groaznic de familiar. Pot să te iert pentru că minți, pot să te iert pentru că mesteci gălăgios și pot chiar să iert ignoranța cu care-mi vorbești. Te accept și când crezi că nu știi nimic și te ador când știi tot. Poți chiar să pleci, subit, fără să-mi spui o vorbă și te-aș ierta. La dracu, poți chiar să trântești ușa când ieși: te iert. Ia-ți armele și fă-mi răni adânci, cât vrei de-adânci - le ornez, le scuz, le justific, le ascund, le iert. Și dacă vrei să plângi, ori să urli sau să-njuri, te primesc cu brațele deschise într-un univers al presupuselor toleranțe. Ia-mi bunătatea sau ura și folosește-te de ele în scopuri meschine, fără să-ți pese dacă-n urmă rămân eu sau doar bucăți fărâmate din ceea ce voiam să fiu. Judecă-mă și spune-mi că nu-s destul. Arată-mi că nu sunt destul. Nu pentru tine, nu pentru ceilalți. Și te iert. Sau spune-mi că sunt prea mult: te obosesc, te deranjez, vorbesc fără sens și râd când nu trebuie; merg strâmb, am prea multe pretenții, nu am răbdare până se face cafeaua și pun prea multe întrebări. Spune-mi că vreau prea mult de la tine - sau prea puțin. Spune-mi că nu poți. Fii străin sau fii dușman, prieten cel mai bun sau amant. Te iert. Ține-mă prea strâns de braț sau deloc - te iert. 

Nu-mi pasă cine ești sau de ce, pentru că îți iert orice și-n urmă mă las fără de-ocoliș.

Dar mie.

Nu-mi iert nimic.