Imi ziceai, candva, ca iubirea depinde de noi, ca n-are varsta sau reguli, ca nu vrea sa fie platita si n-are nevoie de favoruri sau sa o accepte lumea. Ca exista,asa, pentru ca are ea chef si ca nu avem incotro decat sa ne supunem ei. Acum, desigur, ai uitat de tot ce-mi spuneai si ti-ai sfidat principiile cand ai afirmat ca ai omorat iubirea, sau ca,ma rog, noi doi am omorat-o.
N-are reguli,asa e, apare cand vrea, iubirea, dar nu crezi ca unii o grabesc, ca o forteaza sa apara cand ea nu vrea? Oamenii,prin definitie vor prea mult, prea repede.
Asa ai vrut si tu,tu asta care imi tineai morala ca tu cunosti viata si eu nu. As vrea sa pot sa-ti spun acum ce prost ai fost, cum ai stricat tot, cum mi-ai taiat avantul si cat de greu mi-a fost sa iti explic asta. Cu tine nu puteam sa vorbesc, pentru ca nu intelegeai, nu voiai sa ma asculti si te suparai. Sau te prefaceai ca ai inteles si de fapt ma urai, in adancul inimii tale. Ai adunat atata ura pana cand ai rabufnit, mi-ai spus in fata tot ce urai la mine si erau multe lucruri. Asa ca am plans. Si eu si tu, cu tot cu iubirea noastra.
Si totusi, inca ma mai gandesc la tine cand n-am altceva mai bun de facut si inca mai tin minte, cum imi spuneai, "Iubirea-i ceva mai mare de atat;mai mare decat tine,mai mare decat mine,mai mare decat noi doi impreuna si pana nu crestem, te rog sa nu ma iubesti."