...

Urasc mentalitatea "Daca acum faci asta, peste x ani ce o sa mai faci?". E genul de expresie pe care o foloseste maica-ta cand iti iei o fusta prea scurta; te intreaba ce o sa mai porti peste 10 ani. Sau tatal tau de fiecare data cand te incalti cu tocurile alea inalte, preferatele tale. Sau, baieti, asa va spune uneori si cate o tipa cand va imbracati cu cate un sacou demodat.

Urasc modul asta de a gandi, pentru ca,in sinea lui, e prost. Si nici nu ma intereseaza ca ar trebui sa respectam parerile altora,sa nu comentam gusturile s.a.m.d. Pentru ca aceeasi oameni care au mentalitatea asta, sunt cei care iti spun sa ai propriul stil si folosesc expresii de facebook, de genul "cel mai frumos machiaj e personalitatea ta", "BEYOUtiful", "cine nu te accepta asa cum esti nu iti merita timpul". Pai daca ne-am ghida dupa treburile astea, am fi clar fiecare pe cont propriu. Societatea in general nu te accepta asa cum esti, asta nu inseamna ca trebuie sa te izolezi sau, mai rau, sa te sinucizi. Si nici nu vreau sa incep o discutie despre baietii care sunt mari gentilomi pe internet si spun cum ei apreciaza o tipa fara machiaj, pentru ca e superba naturala si apoi fug dupa toate pitipoancele fara pic de demnitate, dar cu destul fond de ten si ruj roz. Ipocrizia e in floare.

In orice caz, am derivat de la subiect. Ideea era ca nu poti sa sustii sus si tare ca esti un mare admirator al stilurilor originale si apoi sa te apuci sa te iei de tipa aia mai ratata de la tine din clasa pentru ca se imbraca precum o babuta. Unii au stilul unor persoane de 50 de ani,asta este. "Daca la 17 ani te imbraci cu fuste pana in pamant, la 50 de ani ce o sa faci?" O sa isi cumpere si mai multe fuste pana in pamant. Sau, poate, o sa isi ia o fusta mini. Si mai bine pentru tine, ai motiv sa postezi pe batraneipenibili.ro.

Asta-i marea problema a tarii noastre. Suntem atat de inchisi la minte incat ii e frica omului sa iasa pe strada daca nu e imbracat in conformitate cu ultimele tendinte. Intr-o tara civilizata si rationala, pot sa ma duc pana la magazinul de la colt in slapi, pantaloni largi, parul prins intr-o coada neglijenta si fara nicio porcarie pe fata, deoarece, ca sa vezi, am avut chef de niste chipsuri si am decis sa nu ma aranjez pentru o actiune de maxim 10 minute. Si ghici ce,in tara aia, nu o sa strambe nimeni din nas, nu o sa tremur de frica sa nu ma vada cineva cunoscut si nici nu o sa ma sictireasca vanzatoarea pentru ca par ca vin de pe apa sambetei. Desigur, cum poti sa te astepti sa traiesti intr-o tara decenta, cand romanul are mentalitati din astea idioate? De acord, totul la timpul lor, dar asta nu-ti da dreptul sa imi ordonezi mie hainele/obiectele/actiunile s.a.m.d. in ordine cronologica.

Si mai voiam sa ma leg si de discriminarea religioasa. Am auzit, intr-un context neimportant, o persoana numind alta persoana 'ignoranta' pentru ca indraznea sa creada intr-o putere divina. As fi comentat ceva, jur, dar desigur, nu cunosteam niciuna dintre cele doua persoane implicate. Cel mai tare m-a enervat ca "ignorantul" doar a afisat o privire stanjenita si a inghitit in sec. Poate chiar era ignorant, dar clar nu din cauza religiei. N-ai niciun drept sa ma critici pentru ca am abilitatea, spre deosebire de tine, sa accept ca exista ceva superior noua, superior a tot ce vom putea vreodata sa intelegem. Asa cum tu ai incredere ca nu o sa iti trag un pumn in orice moment, asa am si eu incredere in forta aia divina care ma sfatuieste constant sa nu o fac.

Am sarit de la un subiect la altul, dar macar mi-am exprimat punctele de vedere in ceea ce priveste carentele acestei tari in care traim. Nu urasc Romania, dar nici nu cred ca as sfatui pe cineva sa se mute aici, de exemplu. Imi pare rau, imi iubesc tara si iubesc unii dintre oamenii care o populeaza. Nu m-am rusinat niciodata de nationalitatea mea, doar ca uneori imi doresc sa ma fi nascult altundeva, undeva unde sa pot sa ies pe strada fara teama de a fi pocnita/furata/judecata. Imi pare rau, chiar imi pare.

nu-mi pare

   "Baiatul asta mi-a fost mereu alaturi", mi-am spus.
Ce naiba e in neregula cu mine? Sincer, mereu m-am putut baza pe el, mereu a fost sincer cu mine, niciodata nu m-a ranit in vreun fel. Intotdeauna l-am simtit aproape, dornic de mai mult decat o prietenie banala si falsa. Mi-am batut joc de el, stiu. S-a straduit sa-si ascunda sentimentele, sa para puternic, dar nu era, eu eram. L-am amagit, stiu. I-am spus minciuni, m-am prefacut ca il vreau, l-am tachinat cu vorbele mele, l-am chinuit si l-am sarutat, i-am dat sperante. Stiu,stiu ca l-am pacalit si ca am fost o nenorocita. Dar nu-mi pare rau.
     Luna trecuta,i-am spus-o. Eram la el ,ma invitase la o cafea. Stateam pe pervazul geamului de la bucatarie si el se tot plimba cu ceasca in mana. L-am intrebat ce are si mi-a raspuns sec ca nimic. L-am privit mai apoi pret de cateva minute, i-am analizat miscarile si era mai clar ca niciodata ca il framanta ceva. Mi-am dat seama dupa modul in care invartea ceasca in palme si dupa cum isi musca buza superioara, lucru pe care il face numai si numai cand e nerabdator. M-am dat jos de pe pervaz, am lasat ceasca pe masa si mi-am pus mainile in jurul gatului lui. "Spune-mi", am insistat. A expirat zgomotos, pe nas, a pus si el cafeaua pe masa, m-a apucat de talie si m-a impins usor pana i-am dat drumul. Dupa, si-a pus o mana la frunte, de parca isi lua temperatura si s-a intors cu spatele la mine. Respira greoi, ziceai ca e pe cale sa lesine. Mi-am dat ochii peste cap si m-am intors din nou spre geam. "Ce simti pentru mine?" spune, in final, dupa cateva secunde. Am chicotit, dar cand m-am intors am dat cu ochii de cea mai rece si serioasa privire pe care a avut-o vreodata asa ca m-am oprit brusc. Chiar astepta un raspuns. M-a intristat, pentru ca nu stiam ce sa ii raspund. Am tacut si l-am ascultat in timp ce arunca in mine cu fel si fel de metafore si epitete si clisee, toate legate de ceea ce simtea el pentru mine. Parte din mine se astepta la asta, asa ca se simtea oarecum triumfatoare, un pic aroganta si mandra. Dar cealalta parte il compatimea pentru ca, dincolo de atractia fizica, nicio parte din mine nu simte mai mult; nu puteam sa il ascult, stiam ca nu am replica. dar trebuia, nu aveam cum sa il ignor. "Ce simti pentru mine?" repeta, pe un ton mult mai ridicat decat cel anterior. "Nu stiu", soptesc. "Spune-mi", insista. "Am spus ca nu stiu!" urlu si ma intorc cu spatele la el. Ma apuca de un brat si se apropie incruntat. De data asta rostea cuvintele clar si raspicat, facand cate o pauza intre ele. "Spune-mi. Ce simti pentru mine?" "Nimic!" Ii spun si eu,la fel de raspicat, cu o privire dezgustata. S-a dat inapoi, de parca il lovisem cu ceva, ma privea socat si toata violenta de mai devreme ii disparuse de pe chip. Isi arcuise sprancenele si clipea des. Nu ma scapa din ochi, iar eu nu stiam ce sa zic. Scuipasem un singur cuvant, crunt dar adevarat, de altfel, si acum nici nu aveam bunul simt sa regret. Am decis, deci, sa invart cutitul in rana. "E adevarat", soptesc, ca pentru mine. Desigur, simturile lui se imbunatatisera grozav din moment ce isi luasese postura aia de vanator, asa ca imediat ce mi-a auzit replica s-a apropiat amenintator de mine. Am tresarit, dar nu eram speriata; nu mai era previzibil, cum il stiam. Avea miscari bruste,spontane, infricosatoare. Mi-a zambit. Initial nici nu am realizat, dar ma tinea strans de mana. i-am dat drumul si mi-am cerut scuze. Mi-am cerut scuze ca nu imi pasa. Nu imi pasa de el, nu imi pasa de toata scena asta, nu imi pasa de nimic. Mi-am cerut scuze, dar nu imi parea rau. "De ce?" m-a intrebat. Era tot ce voia sa stie, dar nu eram in stare nici atat sa ii spun. In schimb,am trecut pe langa el, mi-am luat geanta de la usa si am iesit din apartament. Cand coboram pe scari l-am observat in pragul usii si m-am oprit. I-am zambit si mi-a zambit. Doua zambete false, ca si cum mai aveam sa il vad vreodata, ca si cum nimic nu se intamplase, ca si cum ne iertaseram reciproc. El pe mine pentru ca eram incapabila sa simt ceva si eu pe el pentru ca era incapabil sa nu simta ceva. Pentru un moment, am fost doi straini, doi ipocriti nenorociti, care s-au mintit asa, sec, printr-o privire. Cat de strain l-am simtit in secunda aia, nu l-am mai simtit niciodata si nici nu o voi face. "Ma omori", zice. Am coborat scarile si m-am dus acasa. Pentru mine, nu se intamplase nimic extraordinar, nu eram trista, nu simteam nimic. Abia atunci m-am intrebat daca e ceva in neregula cu mine, dar am decis ca pur si simplu asa sunt eu si n-aveam ce sa fac.
  Au trecut 31 de zile si 6 ore. Nu l-am sunat si nu m-a sunat. Nu l-am mai vazut, uneori ma intreb cum arata si ce mai face, dar nu ii duc dorul.
  Mi-am batut joc de el, stiu. Dar acum, cand o sa isi bata si el joc de altcineva, o sa se gandeasca la mine si o sa il macin pe dinauntru, pana cand o sa vrea sa fie mai bun decat sunt eu.
  E aiurea ca nu-mi pasa? Nu; am dreptul sa ranesc. I-am spus de la inceput sa nu fie idiot, dar a fost, a meritat-o pentru ca m-a crezut mai umana decat sunt. Ma gandeam sa il sun, sa ii simt usurarea in voce, sa stiu cat de linistit e, acum ca m-am intors si sa aud cum decide sa nu mai repete greseala de a fi prea sincer. O sa aud toate astea, desi tot ce o sa spuna va fi un "buna" amarat. Pare urat din partea mea ca imi caut alinare in suferinta lui; de fapt, poate e urat din partea mea. As vrea sa imi para rau, dar nu-mi pare.