Toti o sa-ti spuna de saruturile lungi si tinutul de mana, de plimbarile sub lumina lunii sau discutiile infinite la telefon, cand ar trebui sa dormi pentru ca maine te asteapta o zi mult prea lunga. In toate cartile citesti despre cum fiecare cearta se incheie cu un pupic apasat si un zambet cu subinteles, sau despre cat de roz si pufoasa e viata alaturi de el (sau ea,ma rog). Dar in niciuna nu s-au gandit nenorocitii sa scrie despre natura umana si despre cum ea, in esenta, e facuta sa strice, la un moment dat, totul. Nimeni nu iti zice despre faptul ca daca il tii prea mult de mana va vor transpira palmele si uneori fata ta e ridicola atunci cand incerci sa fii senzuala, alteori parul iti sta aiurea si discutiile voastre s-ar putea sa se transforme in certuri ce nu pot fi rezolvate cu un sarut pentru ca, pur si simplu, nu asa merge viata. Vreti sa va pocniti si nu pentru ca asa e "iubirea adevarata" ci pentru ca, intr-adevar, vreti sa va pocniti. Nicio comedie romantica de doi bani, clasata pe Imdb ca fiind "dulce,dulce,dulce" nu include in scenariu si posibilitatea unei relatii nu atat de usoara. Pentru ca nu te va invata nimeni ce sa faci atunci cand timpul se imparte in "impreuna" si "singuri", cand ajungi sa numeri secunde si minute si zile si nu poti sa te mai gandesti la nimic altceva. Si o parte din tine isi doreste ceva simplu, pe cand cealalta stie ca nu te-ai mai putea multumi niciodata cu altceva decat ce ai deja.
Nimeni nu iti zice, dar cu cat mai mare este ceva, cu atat mai multe distruge atunci cand este ruinat. Poate e un mod pesimist de a privi lucrurile, dar e real: tot ce este construit ajunge in ruine mai devreme sau mai tarziu. Si cu cat investesti mai mult timp si sentiment intr-o dragoste, cu atat mai multe pagube va lasa in urma ei. Si poti fi tu cel care sufera, poate fi celalalt sau puteti fi amandoi. Instinctul uman -daca ar functiona in astfel de momente- ti-ar spune sa fugi in directia cealalta cat vezi cu ochii, ti-ar pregati corpul pentru fuga sau lupta (dar cine poate sa lupte cu sentimentele proprii?). Insa creierul tau natang te indruma in directia pseudo-pericolului care de fapt este tot ce ti-ai fi putut dori vreodata. Asa ca termini de construit ce ai inceput, desi esti un arhitect si un inginer oribil, continui sa muncesti pentru ceva ce iti doresti, oricat de dificil este. Si experienta nu te ajuta aici, dificultatea este invers proportionala cu ea si direct proportionala cu riscul. Dar te risti: iti bagi picioarele si te risti pentru ca e frumos si pentru ca nu exista clisee sau limite, nu exista minciuni sau termene limita. Totul este infinit. Tot ce ti-ai dorit intr-o cantitate ce nu poate fi limitata de matematica. Si sfarsitul nici macar nu se vede de pe norisorul pe care stai si chiar daca ti-l poti imagina sau poti pretinde ca stii sa il previi sau preconizezi, ramai si construiesti pentru ca asta iti place sa faci.
Si da, constructia este o metafora pentru relatie. Si nu, nu esti singurul care se chinuie.
Se va darama. Fie ca e acum sau peste 163 de ani. Fie ca e vorba de o despartire decisa la comun, sau ceva ce se petrece independent de voi. Viata are sfarsit si odata cu ea, cladirea se prabuseste. Iar unul dintre voi o sa sufere.
Mai este ceva: stii cand stii ca e cladirea potrivita? Atunci cand iti doresti din tot sufletul sa fii tu cel care ajunge in lacrimi.