Dacă distanța dintre ce-s și ce-am să fiu sunt doar eu, atunci distanța dintre ce-am să fiu și ce-s ești doar tu. Dacă pașii grăbiți îmi sunt cale, atunci lentoarea îmi e piedică. Dacă felul în care degetele mele scriu e dans, atunci tăcerea-n scris îmi este inerție. Și dacă aș putea, mi-aș desface ființa în capitole și aș pune semne de carte acolo unde literele curg fără sens în efemeritate. I-aș căuta pe toți cei care, fără să știe, mi-au dăruit vorbe strivite de mâini neglijente, cuvinte scrise de degete care nu știu să danseze, ci doar să-și învie inerția. Mi-aș căuta gândurile - seci, fragile, a căror cursivitate pare-acum nonsens. Și când m-aș uita la ele aș vedea un pahar de vin vărsat pe-o alee prea puternic luminată - un detaliu mic și prost, într-o lume care nu-l vede. Apoi, mi-aș lega capitolele cu un fir subțire de ață, ce are să se destrame repede; ca noi toți, care n-avem capitole - ci doar epiloguri.
Și dac-aș ști să desenez, mi-aș picta un infinit și l-aș abandona în drumul unui fericit. Și dac-aș ști să scriu, aș scrie că - uneori - corpul tău uită ce-i spun natura și anii de evoluție și se-ncolăcește în jurul corpului meu și se transformă-n semn de intrebare. Aș scrie și că mi-ar plăcea să fiu răspuns.
Iar dacă sculptura mi-ar fi artă, aș face o lume-ntreagă, așa cum vreau eu, și i-aș oferi-o altcuiva; să aibă grijă de ea, așa cum vrea el.
Dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol, aș fi o abundență de paradoxuri obositoare, în care lumile s-ar contopi fără efort și tremur.
Dacă dacă n-ar fi un cuvânt așa de greu, mai că l-aș căra pe umeri.
Până una alta, știu doar să fiu, cu pași mici, uneori grăbiti - alteori înceți, cu degete ce dansează sau cu o inerție devastatoare. Am doar epiloguri și gânduri fragile, a căror sculptură e imperfectă și efemeră.
Mi-ar plăcea să fiu răspuns.