Nu cred că am considerat vreodată că sunt destul. Nu pentru altcineva, ci pentru mine însămi. Mereu am căutat refugiu în alții, m-am atașat de alții mai mult decât de mine pentru că, simt eu, e mai bine.
Adevărul e că trăim toată viața cu o anumită tristețe ascunsă adânc în sufletele noastre. E chiar acolo, lângă dramul de fericire, tot etern. Doar că toți avem tendința de a ascunde partea asta tristă, de a o nega. Citim o carte, bem o cafea, vedem un film prost sau ne cumpărăm o țoală nouă. Ne ocupăm cu mici căcaturi, le facem nu pentru că am avea nevoie, ci pentru că ne e frică. Ne e teamă să fim triști, ne e teamă să simțim vreun fel de emoție negativă.
Singurătatea, de exemplu, o alungăm rapid prin intermedii cretine. Știi și tu, uneori ești la tine în cameră, sau în mașină sau într-o sală de așteptare și îți dai seama că ești singur. Dar nu-ți permiți să suferi, pentru că îți e frică, așa că intri pe facebook, pe twitter, pe tumblr, dai un telefon, trimiți un mesaj, orice numai să nu rămâi vreo secundă tu cu tine. Pentru că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri e să îți dai seama că nu ești persoana care credeai că ești și asta se poate întâmpla ușor într-un moment de introspectivă. E terifiant, într-adevăr, să încerci să te cunoști, să descoperi vreun fel de tristețe sau frustrare bine ascunsă în interior, așa că te ascunzi în grupuri de oameni, te îngropi în bârfe sau te apuci de treburi inutile. Și cică pretindem că suntem egoiști, dar nu e egoism când facem lucrurile în așa fel încât să ne fie nouă bine. Nu, e doar lașitate. Pentru că ne e frică de situația în care ceva ar putea merge prost și noi am putea să ajungem din nou: doar noi cu noi înșine.
Vrem să gonim și solitudinea și temerile, dar nu știm ce sentimente frumoase sunt. Cum ne fac umani, mai puternici. Că nu sunt dezgustătoare, ci poetice, artistice. Sunt de o profunzime mult mai mare decât orice moment de fericire. Și nu, nu încerc să preamăresc sentimentele negative în defavoarea celor pozitive, încerc doar să alung teama constantă pe care o am, cum că nu sunt destul. E ceva atât de personal și totuși atât de răspândit. Desigur, majoritatea nu o recunoaștem decât în momente rare și crude de candoare șocantă. Abia atunci spunem cât de înfricoșător e când te simți rău sau singur și nimeni nu-i acolo pentru tine.
Dar toată viața, mergem singuri de fapt. Desigur, ai pe cineva lângă tine, cunoști sute dacă nu mii de oameni de-a lungul anilor tăi, vezi milioane de chipuri pe care le uiți aproape instant, dar singurul de care nu o să scapi niciodată e sufletul tău. De asta încercăm să îl facem cât mai frumos, cât mai arătos dar e mucegăit, e jegos pentru că nu ne obosim să îl analizăm într-un moment trist, urât, primejdios.
Și da, scriu toate astea pentru că prefer căcaturile în locul introspectivei.