trecutu-n viitor

     Te-am intalnit maine, intr-o sambata, eram la un festival de jazz,unde mergi anual pentru ca esti nebun dupa posterele cu Boney James si iti cumper vinyluri vrand sa pari vreun romantic ratacit prin lumea asta a tehnologiei. M-ai vazut si m-ai intrebat pe un ton rautacios daca m-am pierdut in cautarea vreunui festival de pop penibil. Asta pentru ca nu eram genul tau de fata: sau cel putin nu paream. Am pretins ca m-a carat o prietena cu forta, cand de fapt venisem pentru ca sunt o fana inraita de-a lui Miles Davis pe care de maine intr-o saptamana am aflat ca il adorai aproape la fel de mult ca pe John Coltrane. Desi maine te comportai de parca eram o intrusa in lumea ta pretioasa a jazz-ului, te-am impresionat cu "atitudinea mea", sau cel putin asa mi-ai spus (cliseic,da), asa ca m-ai invitat la o cafea urmatoarea seara. Am acceptat asa ca poimaine, duminica, am iesit si ti-ai cerut iertare ca m-ai considerat o "amatoare in ale muzicii". M-ai invitat sa vin la tine sa bem vin bun si sa ascultam muzica si mai buna, dar te-am refuzat elegant, spunandu-ti ca eram mult prea obosita, cand de fapt, imi era teama ca daca vom fi intr-un spatiu atat de intim, cu jazz pe fundal si niste alcool in vene, nu ma voi rezuma doar la a-ti vorbi. Asa ca mi-ai luat numarul, ai lasat sa treaca trei nopti si m-ai sunat, intr-o miercuri. Erai un cliseu, clar. Adorabil, totusi. M-ai invitat sa iesim dar ti-am spus ca am treaba, mai mult din cauza faptului ca incercarile tale de a parea rupt dintr-o comedie de proasta calitate ma enervau la culme. Ai insistat, pana am iesit cu tine, urmatoarea sambata. (de maine intr-o saptamana) Atunci ti-am recunoscut ca febletea mea era Davis si aia a fost si ziua cand cu adevarat ai fost bucuros ca m-ai invitat la cafea. De data asta am mers la tine acasa, unde mi-ai explicat de unde aparuse iubirea ta pentru jazz si vin. O poveste plictisitoare, ca si tine de altfel. Ma plictiseai, pana cand ai inceput sa vorbesti de tine, de acel "tu" dincolo de cd-urile pe care le fortai si banii pe care i-ai mostenit de la tatal tau, pe care nu l-ai iubit niciodata cu adevarat pentru ca iti inselase mama si, desi erai unicul lui fiu si era in stare sa iti dea si luna de pe cer, iti era scarba cand il vedeai cu atatea femei la brat. (pana si problemele tale familiale erau niste clisee) . Atunci m-am intrebat daca nu minteai. Dar dincolo de dramele astea, erai un tip sincer si amuzant, cu care am inceput sa ies. Si ma faceai fericita, pana in punctul in care decisesem ca festivalul de maine a fost cea mai buna decizie din viata mea. Si au trecut luni si luni in care te cunosteam tot mai bine, in care te iubeam tot mai tare, in care descoperam langa tine, o viata rupta din povesti (nu cliseica, nici macar pe aproape). Veneam seara la tine si pana te intorceai de la birou eu iti gateam o cina minunata si din cand in cand iti cumparam cate un vinil pe care il puneai in colectia ta si cu fiecare vinil daruit ma adorai tot mai mult, iar cand aveai concediu calatoream prin lume, si oriunde ne duceam ne luam si dragostea cu noi, sa le aratam fraierilor de pe alte meleaguri ce inseamna un festival de jazz si o simpla cafea la care nici nu voiam sa merg. Stateam fie pe plaja, tacuti, suspinand pentru ca eram atat de tineri si totusi traiam o viata atat de perfecta, fie ne plimbam prin orase pline de oameni despre care eram convinsi ca nu s-au simtit niciodata ca noi. Cand nu calatoream, eu stateam pe terasa si citeam carti in liniste iar tu mereu ma pupai pe crestetul capului, spunandu-mi ca ma iubesti intr-un mod nebun, disperat si ca daca plec vreodata vii dupa mine. Iar cand nu stateam linistiti, ne certam din motive puerile, iar eu te loveam mereu, in semn de protest pana incepeai sa razi de cat de inofensiva puteam sa fiu. Iar apoi ma sarutai fortat in timp ce te injuram fara sa gandesc, dupa care ne ceream amandoi iertare ca suntem atat de prosti. Si atat de indragostiti.
     Peste doi ani m-ai dus la un meci de tenis, juca Federer si ti-am multumit ani dupa asta pentru ca apucasem sa fac o poza cu el si sa iau si un autograf. Ti-am spus, atunci, ca te-as insela oricand cu el iar tu te-ai suparat, zicand ca relatia noastra e prea stransa ca vreunul dintre noi sa calce stramb. De maine in doi ani, la festivalul de jazz te-ai pus intr-un genunchi si mi-ai zis sa ma casatoresc cu tine. Nu m-ai intrebat, mi-ai spus, iar eu nu am facut decat sa iti sar in brate, mai indragostita ca niciodata. Am avut o nunta superba, fix de maine in 3 ani, intr-o bisericuta mica, alba, in care mi-ai jurat iubire eterna. Apoi am eliberat niste porumbei (cliseic) si am dansat in aer liber, in timp ce toti cunoscutii nostri ne admirau dragostea. 4 luni mai tarziu, era o joi, imi amintesc sigur, ti-am spus ca sunt insarcinata, iar 9 luni mai tarziu am devenit cei mai fericiti si indragostiti din lume, cu inca un membru in familie. Peste inca doi ani aveam deja inca un copil si amandoi ne innebuneau, dar ne iubeam mai mult ca oricand. Apoi ai inceput sa petreci timp o gramada la firma, pentru ca  era nevoie de tine acolo si desi ma descurcam si singura, iti duceam dorul iar cand veneai acasa nu mai aveai timp sa ma saruti pe crestet si sa imi spui ca ma iubesti si abia daca iti mai vedeai copiii. In schimb, inca ascultai jazz, inchis in biroul tau. Aveam si zile in care eram toti fericiti, in care mergeam la picnic, iar de maine in 8 ani a fost prima oara cand am mers toti 4 la festival. Peste inca ceva ani abia daca mai veneai pe acasa si te vedeam mai mult prin ziare, cu fel si fel de fete la brat. Iar de maine in 12 ani, ti-am lasat un bilet si am plecat. In el ti-am spus tot ce simteam: ca te iubeam necontenit si ca te-am iubit de la prima cafea, dar ca erai un cliseu si ca ne-ai transformat iubirea de dragoste intr-un cliseu. Esti fix ca tatal tau, pe care l-ai urat atat. Si te iubesc nebuneste si iti doresc tot binele din lume, dar nu vreau sa fiu acolo asteptand sa te intorci din fuga dupa fericire. Tot in bilet ti-am spus cum te las cu unica ta dragoste adevarata, jazz-ul. Si de atunci, ne-am mai vazut doar de cateva ori, doar cat ti-am lasat copiii in fata casei, sa petreci timp cu ei si de fiecare data apuci doar sa imi strigi numele si sa fugi spre mine, insa eu plec inainte sa ma ajungi. Si poate de maine in 13 ani te-as vedea la festival, cautandu-ma disperat, vrand sa iti ceri iertare, pregatit sa imi oferi lumea.
   Dar n-am nevoie de lumea ta si daca ma gandesc mai bine, maine stau acasa.

the story of you and me

we met one cold night
i was out with a friend,
you passed us by
and i couldn't help but stare at you.

you sort of had me at first sight
and of course, i tought that was the end,
but you stopped and asked if you could buy
some sort of drink
for us

i hesitated, you put me in an awkward posture
but think of it now, it was a bold gesture
we still said no, though, we had somewhere to get to
but you insisted i gave my number to you

for a second there it felt wrong, but i did it
and you called: 1 minute later
said you were just checking i didn't lie
when in fact you were curios as to why
would i give my number to a strange guy?

but you weren't strange
just strangely attractive
and infinitely interesting 

a week later we went out together
you said it's something we must do
i agreed because you drove me crazy
did i drive you crazy too?

maybe yes
maybe not quite
who cares?
everything seemed right

and later that night,
you kissed me
strong and sweet
not caring that i could no longer stand on my feet

i melted there, in your arms
and you wouldn't let go
said it was because of my charms
maybe it was true, i don't know

and so we fell in love
quick, without second thinking
and it was so strong that it drove us
quite mad, i suppose

so mad that we destroyed it all
in a blink of an eye,
the same way we started to fall
without having to try;

the story of you and me
began and ended easily:
i pushed you away and i'm sorry,
but away is the place to be,
when talking about me

As putea sa il iubesc

   As putea sa il iubesc. Tocmai pentru ca e imperfect si rautacios si face glume proaste. As putea sa il iubesc pentru ca imi spune zilnic ca sunt cea mai frumoasa chiar si cand am parul ciufulit sau am cearcanele pana in pamant. As putea sa il iubesc pentru ca ma tine aproape si cand ma ia in brate ma emotionez, de parca ar fi prima oara. As putea sa il iubesc pentru ca ma saruta usor, in coltul ochiului stang si apoi ma mangaie pe spate. As putea sa il iubesc pentru ca injura in trafic dar cand il iau de mana se calmeaza. As putea sa il iubesc daca ar stii sa isi ceara iertare cand greseste si sa ma ierte cand o dau in bara.
 
   As putea sa il iubesc pentru ca nu face mereu ce il rog, ba chiar e stresant cand ma refuza cu vehementa. Si pentru ca uraste filmele siropoase pe care eu le iubesc, dar ne place aceeasi muzica. As putea sa il iubesc pentru ca stam impreuna pe covor, privind tavanul si ascultand Eric Clapton sau Barry White. As putea sa il iubesc pentru ca a invatat sa imi impleteasca parul si desi o face groaznic, il las. As putea sa il iubesc pentru ca ma apara de rele si ma invata de bine.
 
   As putea sa il iubesc pentru ca nu mi-as putea imagina viata fara el si pentru ca mi-ar fi teama sa il pierd din privire, ca nu cumva sa ma uite. As putea sa il iubesc pentru ca langa el as fi cea mai norocoasa din lume.
   Si jur ca l-as adora daca m-ar critica si ar fi mult prea sincer si uneori m-ar rani, m-ar face sa plang. As fi moarta dupa el daca ar stii cum sa ma enerveze si daca ar rade cu lacrimi cand l-as lovi disperata cu pumnii mei mici. As putea sa il iubesc daca m-ar saruta cand sunt suparata si daca ar fi cel mai stresant din lume.
   Adevarul e ca as putea sa il iubesc, daca in schimb, m-ar iubi. 
   As putea sa il iubesc daca m-ar invata sa nu imi fie frica.

Critica

      Ai inceput sa asculti de oameni? Pentru ca daca da, esti un fraier, oamenii zic numai tampenii. Si daca ai cazut prada vreunei prejudecati cretine sau vreunui cliseu fortat, atunci esti cu atat mai dezamagitor. Stiam ca oamenii ar trebui sa se exprime liber, sa fie ei insisi, sa aiba macar o urma de personalitate, dar mai presus de toate, sa fie oameni. In schimb, dau in stanga si in dreapta numai de replici proaste ale unui stereotip,deseori aparut la vreo emisiune cretina sau in vreo revista mondena. Asa, am ajuns toti niste variante usor schimbate ale aceluiasi gen de om: nu-prea-om. Citim horoscoape si speram sa scrie in stele ce sa facem cu viata noastra in loc sa intrebam oameni si sa cerem sfaturi de la prieteni. Asta daca mai stim sa ii apreciem. De fapt, majoritatea fac gesturi dragute de dragul de a fi perceput drept persoana sociabila si altruista care nu e. Undeva, in drumul asta al vietii se pare ca ne pierdem abilitatea de a mai fi sinceri, probabil undeva pe bancile scolii generale. Tot atunci am devenit niste duri, pe care nu ii mai raneste nimic, dar care ranesc neincetat.
      Asa ca de ce asculti de oameni? Erai altfel tu, nu iti pasa de zvonurile false ce iti zburau prin dreptul urechii; tu nu intorceai capul niciodata. Si nu te uitai amar la nimeni, nu raneai, nu minteai, erai integru si iti respectai principiile. Mai mult de atat, ii respectai pe ceilalti si niciodata nu judecai.
       Acum nu mai ai aceeasi privire dulce, acum barfesti si urasti si minti si nu ma mai vezi cand trec pe langa tine. Ai devenit si tu nu-prea-om. Nu mai stii sa spui o vorba buna si sa apreciezi. Se vede ca ai inceput sa asculti de oameni.

halfway there

     Can you please, please, please, listen to me just for a bit? I know what I'm doing now isn't quite clever, but today I walked the streets we walked together last summer, and they don't look the way they used to. Maybe they miss you, just like I do. I know you said you hated me, but I was thinking maybe all that went away. I mean, come on ,you don't answer when I call and you tell people I never meant anything to you. You can't do that, it's a pack of lies. Could you, maybe, leave aside your pride and meet me halfway? I'm doing the best I can, okay? Come back home, I left the door open. That's not smart either, I could get robbed, for you. And I still have that picture you love hanging on the hallway. They're all here, for you, they never left like you did. I never left. Last summer, you held my hand and told me you loved me on the beach, in Santa Monica, where did all that go?
    I'm sorry I did what I did, but weren't mistakes part of our initial plan? You said we should learn to forgive and forget, but aparently all you did was forget. About me. And yes, I saw that new skank you walk around with, both of you acting like you rule the freaking world when you don't. Whatever, she's quite pretty, but she's still a skank.
   And why don't you say hello to me anymore? It's not like you don't know, and don't tell me you lost all the feelings you once had for me. It's only been a month, god dammit, could you stop moving so fast? You ran away, and you know that I could never keep up with you, and your moods, and your stupid, spontaneous ideas. You're just so weird, so obnoxious, so ambiguous, and I barely know how I lasted besides you for three years. But I did, okay? And I still want to. I miss you, dude...
  I know I'm not good at this, talking about my feelings, but you always understood me, I never needed words, that's why I love you. And i fucked up, I know, but why did you change so suddenly? I don't deserve all this. You chased me for so long like I was Queen Elisabeth and now, you're running away. I don't wanna sound too Black Eyed Peas, but dammit, meet me halfway here. My ego won't let me go further away from this point. I'm already telling you everyhing I feel inside, even though it's so hard to explain, even to myself.
  You are the best thing that happened to me, and if you refuse to understand that and forgive me I'll just curl up into a ball and die. You're just so nice and handsome and I miss you. You said that we aren't supposed to be nice to each other all the time because we are so in love and love is stupid, just like us. So maybe that is a pretty good excuse for my bitchy behaviour towards you. But now I'm sorry so just come back home, okay?
   The streets miss us, the couch misses us, so does the bed, and the mirror, and the camera, and my car.
   I'm in our place on the beach, stupid, meet me here whenever you feel like it. I'll just wait, if you promise you'll love me again.

cine-i de vina

Care este cea mai puternica emotie pe care o putem simti ? Este vreo subalterna a tristetii sau a bucuriei? Care e diferenta, pana la urma, dintre ele si care e mai longeviva? Pai, un moment placut iti aduce un zambet pe fata si o amintire pretioasa, dar nu am crezut niciodata ca rezista asa mult in timp precum o dezamagire, sau o suparare. Tristetea, in sinea sa, e un sentiment devastator, te aduce intr-un punct in care nu mai stii ce sa faci. Si cand plangi, lacrimile se imprima in cearcanele tale si in obrajii tai palizi, ochii tai devin rosii, nu iti mai ajunge aerul si nu stii ce sa mai faci. Cand razi,simptomele sunt relativ asemanatoare, dar zambetul lasa doar niste riduri amarate in jurul buzelor pe care, ulterior, ajungi sa le urasti dar,mai important, sa le pui pe seama timpului.

Timpul, de fapt, nu e vinovat cu nimic. Cand mori, nu timpul te omoara, ci tu insati. Un pas gresit, o vorba spusa aiurea, o decizie proasta, lucruri de genul omoara oameni. Cand mori calcat de masina. De ce dracu nu te-ai uitat ca lumea, sa il vezi pe idiotul ala cum venea cu viteza? Cand mori din cauza unei boli. De ce nu ai mers la doctor la timp, de ce naiba nu ai avut grija de tine? Cand mori intr-un accident de avion. De ce ai luat avionul ala, de ce trebuia neaparat sa pleci? Si exemplele pot continua. Dar asta nu se aplica numai la decese. Cand te certi cu cineva. De ce ai spus lucruri aiurea, de ce nu ai fost mai atent cum te-ai comportat? Cand te desparti de iubitul/iubita ta. De ce nu ai fost mai tolerant, de ce nu i-ai vorbit frumos? Cand pierzi ceva. De ce nu esti atent, de ce nu ai avut grija? Toate astea sunt puse pe seama circumstantelor, a momentului nepotrivit, a cuvintelor ce nu au iesit ele cum trebuiau, cand de fapt noi le-am gandit din parti. Nimeni altcineva nu e vinovat pentru ceea ce se intampla decat noi. Si totusi,nu suntem dispusi sa ne asumam responsabilitatea. De ce? Pai e mai usor sa spui pur si simplu ca "omul mai greseste", aruncandu-ti practic vina in poalele firii omului,in loc sa spui "am gresit", recunoscand ca nu e toata rasa umana vinovata pentru tampenia ta, ci doar tu si deciziile tale proaste.

Si sa nu uitam faptul ca desi in viziunea noastra timpul face toate stricaciunile (naiba sa-l ia), tot el le repara. Nu suntem in stare sa facem ceva ca sa ne fie bine, spunem simplu, cu un ton lin, cu tentativa de a parea mari poeti sau filosofi ca "timpul le repara pe toate". Timpul nu face nimic din astea, el doar trece, atat stie sa faca. Cand esti trist, sau deprimat si cu timpul iti revii, nu-i multumi ceasului, ca nu si-a oprit acele si ca astfel, esti din nou tu. Multumeste-i creierului tau, care stie cum sa faca incat sa iti revina zambetul pe fata, sau prietenilor tai ca ti-au fost alaturi. Nu timpul le-a rezolvat pe toate, ci tu si cei ce iti sunt alaturi. Acum, multi ar zice ca la fel sta treaba si cu Dumnezeu, sau orice fel de credinta. Nu e asa, pentru ca in momentul in care crezi in ceva supraomenesc, ceva divin, modalitatea ta de gandire se schimba, odata cu principiile si comportamentul tau. Deci poti sa ii multumesti dumnezeului tau pentru tot ce face pentru tine, dar fara sa cazi in absurd: numai el primeste toate laudele. Desigur, acest subiect e unul sensibil si poate fi larg dezbatut, intrucat multi m-ar contrazice.

Un lucru e clar, totusi : Timpul e al nostru, noi l-am inventat, noi il obligam sa existe si noi depindem de el. Timpul nu strica, nu repara, el e doar captiv in toate ceasurile noastre si cartile de istorie si tot ce face e sa ne ofere un suport pe care sa ne insiram toate amintirile, reusitele, dezamagirile, tampeniile s.a.m.d. Asuma-ti vina pentru ce faci si apreciaza-i pe cei care te ajuta in momentele grele si gandeste-te ca ridurile din jurul buzelor si ochilor au aparut datorita zambetelor aruncate pe furis, sau momentelor in care ai ras fara oprire. Iar ridurile de expresie, de pe frunte, iti apar pentru ca vorbesti cu atat patos si pentru ca te enervezi repede. Iar cearcanele pe care le urasti atat de tare au aparut pentru ca iti petreci noptile cu prietenii tai sau pentru ca refuzi sa te culci la timp, sau poate pentru ca ai avut un test greu saptamana asta si ai renuntat la dormit in favoarea cartilor. Nu e vina timpului, el e destul. Si urmatoarea data cand dai vina pe el pentru ca ai atatea "semne" pe chip, aminteste-ti, totusi, ca depinzi de ceas si nu mai fa pe rebelul.

nu mai tresar, recunosc

5 aprilie 2013

Iubite,
 Mi-e dor de tine. Ai plecat departe, in alte tari pentru ca trebuie sa cresti, sa iti faci o cariera, o viata pentru tine, pentru mine, pentru noi. Si mai suni uneori, dar suntem atat de departe. Nu numai fizic, mai adanc de atat. Ne-am indepartat. Pana acum distanta era doar o bariera de kilometri intre corpurile noastre, dar nu intre suflete. Ele erau impreuna, mereu, fie ca vorbeam sau nu. Brusc, si asta s-a schimbat. Si uneori, cand iti aud vocea nu mai tresar, recunosc. Si fluturii pe care mi i-ai daruit cand m-ai luat prima oara de mana au murit, s-au sufocat de dor si incerc in zadar sa gasesc altii sa-i inlocuiesc. Mai am doar unul, atat si nu e indeajuns. Tu nu intelegi, cred, pentru ca toata ziua apari pe la tot felul de petreceri acolo si canti si bei si te distrezi, iar in timpul asta eu astept sa ma suni si sa imi povestesti cum a fost. Inainte iti imaginai ca sunt cu tine si ma distram si eu, dar acum m-ai scos din imaginatia ta iar eu, am ramas blocata undeva intre ce faci tu si ce ar trebui sa fac eu. De fapt, cred ca majoritatea timpului sunt cu gandul acolo si fizicul aici, poate de asta toate imi ies aiurea. Mi-as cumpara un bilet de avion, sa ma reintregesc dar imi e frica sa dau ochii cu tine. Daca nu te mai cunosc? Daca nu ma mai vrei? Daca si fluturii tai au murit, sufocati de dor? Sau poate mai ai si tu macar unul, sa ii facem cunostinta cu al meu si sa ne iubim iar cum era candva.

13 aprilie 2013
   Mi-e dor de tine. Ai plecat pentru ca ai nevoie sa te regasesti, dar de ce nu puteai sa faci asta aici, langa mine? Si chiar a trebuit sa treci granita, atat de tare vrei sa fugi? Mi-ai zis ca te vei intoarce repede, dar te astept de 3 luni si 8 zile, cu telefonul intr-o mana si poza ta in cealalta. Uneori stau pe partea ta de pat, dar ti-a pierdut mirosul si e rece ca naiba. Hainele tale te-au uitat si ele, parca nimic in casa asta nu te mai cunoaste. Stii,uneori, ma gandesc ca daca nu ar fi pozele de pe dulapul de langa usa, as crede ca existi doar in imaginatia mea, ca te-am inventat de dor, de nevoie, de singuratate. Inainte, cand sunai, alungai toate temerile astea, dar acum, cand iti aud vocea nu mai tresar, recunosc.
 
15 aprilie 2013
Fluturele meu se zbate, e singur.
 
16 aprilie 2013
Acum trei zile mi-am gatit paste, cum iti placeau si tie, doar ca le-am mancat singura si paharul de vin ieftin de dupa, tot singura. Si nici macar nu te-ai sinchisit sa suni. Incep sa ma satur, stii, de dor, ma satur sa te astept. Ti-am promis ca voi fi aici cand te intorci, dar ce daca imi incalc promisiunea? Probabil nu o sa iti pese, muzica ta e tot ce ai acum si te multumesti cu ea, eu sunt deja in plus. Si tu ai zis ca suni si ai mintit.

20 aprilie 2013
   Fluturele meu abia mai respira, se sufoca, nu mai da din aripioarele lui micute.

22 aprilie 2013
   Ieri m-am trezit devreme , n-ai mai sunat de noua zile, iar fluturasul meu a decedat, asadar nu mai am niciun interes sa iti aud vocea sau macar numele. Nu te obosi sa suni,oricum nu mai tresar cand iti aud vocea,recunosc.
 
25 aprilie 2013
   Azi ai aparut la usa, cu un buchet imens de trandafiri si m-ai sarutat apasat, cu lacrimi in ochi, dupa care mi-ai soptit ca promiti ca nu mai pleci. Te-am luat in brate: "mi-a fost dor de tine, iubite", am spus, dar nu am tresarit, recunosc. Ai intrat in casa, radeai galagios pentru ca si tie ti-a fost dor. Eu am stat in pragul usii, te priveam cum , uimit, constatai ca nimic din casa nu mai aducea aminte de tine. "Credeai ca nu mai vin." murmuri. Eu inchid usa si ma apropii de tine. "Eram sigura ca nu mai vii." M-ai sarutat, dupa care mi-ai jurat ca nu vei mai face asa ceva si ca ma iubesti mai mult decat orice. Mi-ai zis ca viata fara mine a fost un calvar, ca dorul te-a macinat zilnic pana nu ai mai putut si te-ai intors. "Si totusi nu ai sunat" zic, pe un ton amar. "Mi-a fost greu", te scuzi. "Nu stiam ce sa fac, sa te sun, sa vin, sa raman acolo...". M-am intors spre usa si am redeschis-o. "Si mie mi-a fost greu, nu stiam ce sa fac, dar acum cu siguranta m-am lamurit. Vreau sa pleci si de data asta sa nu te mai intorci." Ma fixezi cu privirea, revoltat. "Dar m-ai asteptat pana acum." "ha, uite-te in jur, nu mai existi in casa asta". Ai lasat o lacrima sa curga rapid pe obrazul stang, acum palid, candva rozaliu, dupa care te-ai indreptat spre iesire. M-ai privit inca odata, pentru ultima oara dupa care mi-ai soptit ca ma iubesti. Daca ai fi venit cu macar cateva zile inainte mi-ai fi putut salva ultimul fluturas, am fi putut fi iarasi noi. Dar ai intarziat si acum nu mai tresar.

Am inteles

   Dragule,
   Am inteles acum ca nimeni nu-ti spune cand vei gresi, ci doar cand ai gresit si e deja prea tarziu. Am inteles acum ca un sfat e greu de oferit,dar si mai greu de acceptat. Il accepti doar cand e in concordanta cu asteptarile tale, cu dorintele tale. Am inteles acum ca atunci cand crezi ca nu stii ce vrei, de fapt stii prea bine dar iti e frica sa te asculti pentru ca, in adancul inimii, ai impresia ca faci ceva gresit. Am inteles si ca e in regula sa gresesti, ca greselile sunt parte din tine, parte din amintiri, parte din trecut, prezent si viitor. Am inteles ca nu trebuie sa te uiti numai inainte, dar si inapoi. Pentru ca inapoi e toata experienta ta, toate amintirile, bune sau rele, toate placerile pe care le-ai simtit odata si toate greselile care ar trebui sa iti fie profesoare in viitoarele decizii. Toate astea sunt blocate in trecut si am inteles ca nu e bine sa le aducem in prezent, dar e bine sa le reanalizam de fiecare data cand suntem in dilema.
    Am mai inteles ca ceva,undeva, ne face sa facem lucruri absurde, gesturi fara sens, pe care le regretam dupa ceva timp si nu stim pe cine sa dam vina. Am inteles ca oamenii difera, dar undeva, in adancul nostru suntem toti la fel, singuri, cu nevoie de altcineva. Am inteles ca ne ranim unii pe altii pentru ca nu stim alt mod de a ne demonstra originalitatea si unicitatea si ca, paradoxal, asta ne face chiar mai comuni decat suntem la inceput. Am inteles ca la moda nu mai e sa fii altruist, ci egoist si nesimtit.
    Am inteles ca nu am inteles nimic din tot ce s-ar putea intelege. Am inteles si ca ce stiu eu ar putea fi complet diferit fata de ce stii tu. Dar tot ce stiu eu e ca vreau sa te stiu. Asta am inteles, cel putin.
   Te intelegeam, candva si pe tine, dar am ramas in urma si acum nu mai inteleg ca vrei de la mine. M-ai bulversat cu vorbele tale filosofice, asa ca am incercat sa fiu ca tine. Fie ca mi-a iesit sau nu, vreau sa imi spui. Dar dupa ce imi zici ce s-a intamplat cu noi si unde ne-am pierdut unul de altul. Cand imi vei putea explica, suna-ma. Suna-ma si daca nu stii, nu-mi pasa. Doar suna-ma pentru ca am inteles acum. Am inteles ce imi trebuie si am inteles ce sa fac. Am inteles ca trebuie sa iti vorbesc si ca tot ce am inteles nu are inteles fara tine sa ma sustii.
   Nu intarzia cu telefonul ala, sau s-ar putea sa inteleg ce inseamna sa te ignor. Sa inteleg cata placere mi-ar putea aduce asta.
   Sper sa intelegi ca am nevoie de asta.


adaugare ulterioara:
  am inteles acum, ca n-am nevoie nici sa ma suni si nici sa intelegi