defecte si probleme

   Arunca-ti defectele aici, in gramajoara cu defectele mele, sa le vedem cum se iau in brate si se iubesc, cum se inteleg si se iarta. Arunca-ti si ura pe care o simti pentru mine si ramai numai cu sentimente pure si pozitive. Tu n-ai fost niciodata complexat de ceea ce esti, asta am admirat la tine. Eu, in schimb, mi-am ascuns toate partile proaste, sperand ca nu o sa le cunosti niciodata. Dar acum vreau, vreau sa le cunosti si sa le iubesti cu toata inima ta. Asa ca le-am aruncat aici, alaturi, pune-le si pe ale tale tot acolo si uita-te la ele, defectele noastre, cum isi soptesc cuvinte de alin si se lauda, care mai de care. Uite cum stangaciile noastre se iarta intre ele si cum aroganta mea o imbratiseaza pe a ta. Uite cum faptul ca te enervezi repede nu mai conteaza cand e in prezenta nepasarii mele. Uite si cum lipsa ta de tact e completata de lipsa mea de sinceritate. Jur, iubite, uitandu-ma la gramajoara noastra de defecte, vad tot ce-i mai frumos din noi. Si uitandu-ma la tine nu mai vad lucrurile pe care le detest, lucrurile care ma fac sa te urasc uneori. Te vad doar pe tine, asa simplu, fara reprosurile pe care mi le faci mereu, iar eu te privesc fara niciun fel de mandrie, cum fac de obicei. Ce dezbracati suntem acum, pentru ca am ramas fara mastile noastre formate din cusururi infinite, am ramas doar cu haine pe noi, atat mai avem, ne acoperim strict fizic, caci spiritual suntem transparenti. Iti vad acum sufletul, partial gol. Si tu il vezi pe al meu. Nu mai avem secrete unul fata de celalalt, nu mai avem motive sa ne uram, ar trebui sa iti sar in brate si sa profit de aceste minute pretioase, pana cand imperfectiunile noastre se vor agata din nou de noi, se vor catara cu greu pe spinarile noastre si ne vor ingreuna umerii. Sa profitam inainte sa devenim din nou slabi, cum eram inainte, sa beneficiem acum, cat mai avem timp, de pseudo-perfectiunea ce ne-a cuprins, inainte sa ne paraseasca pe veci. Caci stii, iubite, ca toate carentele noastre o sa ne urmareasca pe veci si chiar daca am fugi de ele, ar fi in zadar: sunt rapide, nenorocitele. Ar trebui sa ma iei in brate, sa ma saruti si sa ma iubesti mai mult ca oricand, ca m-am lepadat de ceea ce urasti la mine.
   Si totusi, nu-ti sar in brate, iar tu nu ma saruti. Ah, cand te vad asa, fara defecte, doar cu partile tale bune, parca te detest si mai tare. Si ma face sa realizez: nu defectele noastre sunt problema, ci noi.

temeri de primavara

   Ah, ce urat ar fi daca toti am seamana. Daca gandurile noastre ar fi toate impacate si nu ne-am contrazice niciodata. Daca ne-am privi numai din iubire, fara pic de dispret, fara repugna, fara sa ne mintim. Ce urat ar fi daca n-am cunoaste niciodata dezamagirea, daca nu am plange niciodata in scari de bloc dupa oameni de care ne e dor. Ce terifiant ar fi sa nu fim niciodata raniti ori refuzati, sa nu stim decat fericire si mandrie. Ar fi oribil daca n-ai urla de indignare niciodata in toata viata ta, daca ti-ai petrece tot timpul contempland asupra frumusetilor din jur, fara sa le si detesti uneori. Ce ingrozitor, sa dormi fara niciun cosmar si sa te trezesti convins ca viata iti va fi la fel de superba si astazi. Cat de urat, sa nu ai nicio povara, nicio teama cu privire la viitor, niciun fel de simt al fricii, al tristetii. Ar fi groaznic, sa iti duci fiecare zi fara sa apreciezi infinitatea de lucruri negative pe care le-ai putea experimenta, fara sa iti dai seama cat de prost formati suntem, cat de rau intentionati si mai presus de toate, cat de rau o dam in bara. De ce dracu incercam sa dam de perfectiune cand, de fapt, opusul ei e atat de frumos?
    E superb, ca uneori lucrurile sa nu mearga cum ti-ai planuit pentru ca asa, toata viata ta se schimba. Lucrurile mici, te schimba. Poate nu o simti, dar daca totul ar fi frumos si perfect, ca in basme, unde am fi acum? Cu siguranta nu ar mai exista poeti sa isi astearna temerile, nu ar exista artisti sa isi cante suferintele, ori actori, sa personifice personaje ideale, cu vieti ce ne par utopii. Nu ar mai exista arta, sau diferentele pe care le iubim in altii dar le uram in noi. Daca toti am semana, fara probleme sau vise imposibile, toti am fi urati. Oameni urati, fara frica, fara rusine, multumiti de ei insisi si de societatea in care traiesc. Oameni urati, care nu aspira la nimic in plus, care nu vor nimic in plus, care nu stiu nimic in plus fata de persoana de langa ei.
   Ce monstruoasa ar fi o viata in care toti ne-am iubi, in care n-ar exista periodicele tachinari si cuvinte urate, schimburile de priviri rautacioase intre rivali. Ce groaznic ar fi, pentru ca nu am putea sa iubim o persoana mai mult decat pe alta. Nu am putea sa ne indragostim de defecte, de minciuni spuse la momentul ideal. Nu am stii sa ne certam, sa ne reprosam lucrurile pe care le uram la altul, dar de care cu timpul ne atasam, iremediabil. Ce frumoasa e imperfectiunea, cu infinitatea ei de optiuni, cu vehementa cu care lupta impotriva stereotipului creat de ideal. Hm, ce n-as da sa iubim mai mult imperfectiunea, in schimbul unei vieti ce merita traita si asternuta in carti, cantece si piese de teatru. Ce n-as da sa fim cu totii niste oameni ce-si cauta fericirea in adancurile defectelor, evitand utopiile.
  Ce cosmar am, auzi: idealul...