dorinte meschine

    Vreau sa te cunosc. Mai mult decat te-a cunoscut cineva vreodata. Vreau sa stiu toate cacaturile care te enerveaza, toate micile placeri pe care le gasesti in lucrurile de zi cu zi, toate momentele in care simti nevoia sa fii rau, sau singur sau ignorant. Vreau sa stiu cum tii de mana si cum saruti, cum injuri si cum faci complimente. Vreau sa iti stiu vocea,pasii, rasul, plansul si cum iti dai ochii peste cap cand te stresez. Vreau sa stiu cat de tare iti bei cafeaua si cate secunde faci pauza intre doua fumuri de tigara. Vreau sa iti stiu toate defectele, compensate de infinitatea de virtuti pe care le posezi. Vreau sa vorbim despre vreme si despre tampeniile pe care le faceam cand eram mici si prosti. Vreau sa fim mici si prosti. Vreau sa fiu persoana careia te plangi, pe care iti versi nervii si careia ii ceri scuze cu un sarut scurt dar sincer. Poti sa ma minti si sa ma ignori, sa ma tradezi si sa ma dezamagesti ca sa am ce ierta.
    Vreau sa ne certam des, sa avem parte de multe polemici: eu, optimista incurabila care crede intr-o lume salvata; tu, realistul, cinicul, care stie ca suntem niste idioti cu totii. Vreau sa tip la tine pentru ca nu ma lasi sa sper si tu sa imi tai rapid aripile spunandu-mi ca nu sunt o eroina si nu voi fi. Eu am sa te injur, am sa-ti zic sa iesi din casa si am sa te lovesc, tu ai sa-mi intorci spatele si peste 4 zile si multe lacrimi varsate o sa ne reunim : prosti si iertatori.
     Vreau sa ma critici si sa ma lauzi, vreau sa iti arat toate partile mele rele, ca sa le urasti pe masura. Tu o sa-mi demonstrezi in cate feluri imi esti superior si de ce esti mai matur, dar o sa te tratez ca pe un copil pentru ca nu vreau sa-mi pese.
     Vezi tu, vreau multe lucruri de la tine, dar n-am sa fac niciun efort ca sa le obtin. Vreau sa mi le oferi pe o tava, fara sa iti spun eu, sau sa iti cer ceva. Vreau sa ma cunosti atat de bine incat sa-ti dai seama de ce m-am suparat pe tine si exact cum sa ma impaci. Am asteptari prea mari de la tine, stiu, sunt absurde, utopice si nimeni nu le-ar putea satisface. Dar nu-mi pasa si nu o sa imi pese. Vreau sa stii asta.
     Vreau sa fiu tot ce ai si totusi sa nu ma ai deloc.

----

 Nu cred că am considerat vreodată că sunt destul. Nu pentru altcineva, ci pentru mine însămi. Mereu am căutat refugiu în alții, m-am atașat de alții mai mult decât de mine pentru că, simt eu, e mai bine.
 Adevărul e că trăim toată viața cu o anumită tristețe ascunsă adânc în sufletele noastre. E chiar acolo, lângă dramul de fericire, tot etern. Doar că toți avem tendința de a ascunde partea asta tristă, de a o nega. Citim o carte, bem o cafea, vedem un film prost sau ne cumpărăm o țoală nouă. Ne ocupăm cu mici căcaturi, le facem nu pentru că am avea nevoie, ci pentru că ne e frică. Ne e teamă să fim triști, ne e teamă să simțim vreun fel de emoție negativă.

Singurătatea, de exemplu, o alungăm rapid prin intermedii cretine. Știi și tu, uneori ești la tine în cameră, sau în mașină sau într-o sală de așteptare și îți dai seama că ești singur. Dar nu-ți permiți să suferi, pentru că îți e frică, așa că intri pe facebook, pe twitter, pe tumblr, dai un telefon, trimiți un mesaj, orice numai să nu rămâi vreo secundă tu cu tine. Pentru că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri e să îți dai seama că nu ești persoana care credeai că ești și asta se poate întâmpla ușor într-un moment de introspectivă. E terifiant, într-adevăr, să încerci să te cunoști, să descoperi vreun fel de tristețe sau frustrare bine ascunsă în interior, așa că te ascunzi în grupuri de oameni, te îngropi în bârfe sau te apuci de treburi inutile. Și cică pretindem că suntem egoiști, dar nu e egoism când facem lucrurile în așa fel încât să ne fie nouă bine. Nu, e doar lașitate. Pentru că ne e frică de situația în care ceva ar putea merge prost și noi am putea să ajungem din nou: doar noi cu noi înșine.

Vrem să gonim și solitudinea și temerile, dar nu știm ce sentimente frumoase sunt. Cum ne fac umani, mai puternici. Că nu sunt dezgustătoare, ci poetice, artistice. Sunt de o profunzime mult mai mare decât orice moment de fericire. Și nu, nu încerc să preamăresc sentimentele negative în defavoarea celor pozitive, încerc doar să alung teama constantă pe care o am, cum că nu sunt destul. E ceva atât de personal și totuși atât de răspândit. Desigur, majoritatea nu o recunoaștem decât în momente rare și crude de candoare șocantă. Abia atunci spunem cât de înfricoșător e când te simți rău sau singur și nimeni nu-i acolo pentru tine.

 Dar toată viața, mergem singuri de fapt. Desigur, ai pe cineva lângă tine, cunoști sute dacă nu mii de oameni de-a lungul anilor tăi, vezi milioane de chipuri pe care le uiți aproape instant, dar singurul de care nu o să scapi niciodată e sufletul tău. De asta încercăm să îl facem cât mai frumos, cât mai arătos dar e mucegăit, e jegos pentru că nu ne obosim să îl analizăm într-un moment trist, urât, primejdios.
 
 Și da, scriu toate astea pentru că prefer căcaturile în locul introspectivei.

hurt people hurt

I wish I'd known.
About the pain he was hiding.
I mean, we all feel it, but for him it was more than that. It was more than the usual human-hurting-sort-of-pain.
I wish I had seen it in his eyes when we first met. I wish I had looked just a little deeper. I mean, he had told me he was hurt but I didn't know the whole truth. I wish I hadn't stopped at noticing how dark his eyes are because if I would have looked beneath that, I would have seen that the colour they had wasn't all because of the melanin concentration on his iris. It was more, way more than that.
I wish I had at least heard it. In his words, the ones he whispered, the ones he said loudly because now I know for sure that all the hurting was there, screaming behind his voice. If I had listened a little closer I would have known. But all I cared about was his sweet voice and how in love I was with the way he called my name.
I wish I had felt it, when he first grabbed my hand or when he ran his fingers through my hair. I wish that pain would have been like electricity, would have run through my body as it was running through his. I wish I could have felt it, but I was too busy thinking that his skin is touching mine, too busy to notice that he was reaching out.
I wish I could have tasted it. When he kissed me, pressing his lips against mine. You know how they say that when you kiss you can sense if the one your kissing is fit to be your potential mate? You exchange chemosensory cues and assess whether or not you are both healthy. Great thing, right? Except it's not. Dammit, I wish I could have felt his pain, not if he was fit to be my mate. Why do I give a shit about that? I wanted to save him. Why couldn't I just taste his hurting? His lips pressed against mine, his tongue next to mine, his hands touching my body, my hands touching his, all this pshysical interaction but the lack of ability to sense the agony in his heart.

But the truth is, I'm too human. Too regular, too keen on trying to be the best I can be when in fact, the person right next to me is at its worst.Now it's just too fucking late. I couldn't see it, hear it, feel it or taste it, but I can sure as hell see the consequences. But the consequences mean it's past the time when I could have changed something. I couldn't save him, so he kept on hurting. Hurt people hurt, they say. He chose himself to hurt. And how the fuck do you save someone from themselves?

scrisoare 3

A.M.R: 169
Draguto,
Mi-a luat mult sa-ti raspund, stiu, da, nu mai comenta atata. Stiu ca ma iubesti, desi imi place sa te aud cand o spui, sau in cazul asta sa o citesc in scrisul tau mic si tremurat (sa recunoastem, tremuri din toate incheieturile cand te gandesti la ce simti pentru mine). Si stii si tu ca e reciproc.

Am iesit cu tipa de care iti ziceam, de vreo 6 ori cam asa. Mna, e mediocra, ii plac pisicile si muzica veche, pe care o asculta la pick-up-ul bunicului ei. E blonda si are niste ochi caprui, deloc interesanti (spre deosebire de ai tai) si are un corp misto, dar nu ma atrage incredibil de mult. Ies cu ea mai mult din plictiseala, o tin de mana, o sarut, ma culc cu ea si-mi doresc sa fi fost tu.

Nu mai vreau sa stau aici. Adica da, totul e ok si distractiv dar parca imi e dor de casa, de ceea ce cunosc cel mai bine. Ba, nu stiu, independenta e placuta dar nu chiar in exces. Sunt singur fara tine, cred. Abia astept sa vin, sa ne plimbam impreuna, sa-ti vad tatuajul si nu numai, daca intelegi...

Am fost la un concert aseara, ceva spre rock, asa, o trupa necunoscuta dar muzica destul de buna. Ne-am imbatat toti, ne-am urcat pe scena, am fost dati afara si batuti mar de paznici pe o alee de langa. Am incercat sa ma apar, i-am tras si eu niste pumni dar am iesit cam sifonat, asta recunosc. Intre timp, tipa de care iti povesteam urla isteric, mai avea un pic si lesina, asta ca sa vezi ce cuceritor sunt. Cand am ajuns la mine facea pe asistenta, imi punea comprese de gheata peste tot. E grijulie si ii pasa, dar eu am profitat de moment ca sa facem sex. A fost dureros avand in vedere prin ce trecusem, dar tot placut! Probabil iti dai ochii peste cap si ai vrea sa imi spui ca sunt un dobitoc, dar nu ai dreptul pentru ca esti impreuna cu uratul ala.

Apropo, cand vin acasa nici sa nu aud de el, il parasesti pana atunci ca avem nebunii de facut, "lucruri" de incercat.

Tot nu-mi vine sa cred ca e august. Stii cat urasc luna asta, stiu cat iubesti luna asta. Ai realizat vreodata ce diferiti suntem? Avem atat de multe chestii care ne despart si atat de putine care ne apropie.
De exemplu.

• Ce ne distanteaza: pai distanta (d'oh), faptul ca eu sunt inteligent si tu esti o prostuta, iubitul tau, faptul ca esti mai mica, luna august, 169 de zile, cartile proaste pe care le citesti, tampeniile pe care le spui. 
• Ce ne apropie: faptul ca sunt nebun dupa tine, faptul ca esti nebuna dupa mine, amintirile si o melodie.

Ah, si dorul. Cum am putut uita de dor?
Si sa nu uit si de:

when your hope falls down

Stiu ca ti-e dor,

si mie

nenorocitii si ora 4

Cand n-ai somn la 4 dimineata, te gandesti vreodata ca poate ploaia e un cumul de lacrimi varsate de diverse persoane din lume? Ca frigul e format din toate lucrurile reci spuse de noi? Ca poate caldura apare atunci cand destula iubire a fost raspandita in jur, ca asta face norii sa se risipeasca? 4 e ora perfecta sa te gandesti ca fiecare intamplare ce ne implica direct e o urmare imediata a ceva ce am facut. Ca "dupa fapta si rasplata" sau karma, oricum ai vrea sa-i spui, e prezenta in toate aspectele vietii.

La 4 dimineata e cand iti spui "Stii, chestiile rele oricum se intampla. Mie, tie, tuturor." Si poate asa e, ele se intampla si poate nu sunt mai aprigi atunci cand esti un nenorocit. Poate nu o sa ai un accident sau o sa ti se termine bateria la telefon mai repede din cauza asta. Dar stii ce cu siguranta o sa se intample? O sa iti fie frig, o sa ploua si caldura aia, de care vorbeam mai devreme, nu o sa fie si la tine. Ca sa se inteleaga totusi, vorbesc metaforic, pentru ca haide sa fim seriosi, schimbarile climatice clar nu au nicio legatura cu dobitocul care te-a injurat ieri pentru ca mergeai incet pe trecerea de pietoni.

Dar sunt sigura ca ai fost si tu un nenorocit. Poate cu vointa ta sau fara, dar cu siguranta candva ai fost rautacios cu cineva. Sau n-ai reusit sa ii fii alaturi, i-ai divulgat secretele, l-ai ranit si acum iti dai seama ca e frig uneori, fara acel cineva. Esti si tu din cand in cand un cretin, nu iti dai seama ce le faci celor din jur, te crezi altruist pentru ca pui bani in cutia cu donatii de la kfc, cand de fapt nu ti-ai putea imagina un univers care nu creste si se dezvolta in jurul tau. Sa fim seriosi, cu toate cartile pe fata, esti cel mai important si asta e natural. Dar uneori, doar uneori, incearca sa-i vezi si pe ceilalti.

Pentru ca tristetea pe care o simti pe la 4 dimineata cand n-ai somn si n-ai cu cine vorbi, singuratatea aia, o alungi ulterior cu o portie buna de somn, dar stim amandoi ca revine urmatoarea noapte. Dupa ce toti dorm si tu ai ramas cumva treaz, tristetea aia apare pentru ca majoritatea timpului esti un nenorocit. Poate mai mult sau mai putin decat ceilalti, nu conteaza. Si ai fi in stare sa negi, sa te juri ca nu ti-ai dat seama ca raneai pe cineva cand ai spus cuvintele alea, sau ca nu ai stiut cat te iubea cand i-ai spus ca nu mai merge, poti sa te pui in genunchi, sa iti ceri iertare, sa promiti ca n-ai sa mai fii asa egoist, dar nu te-ai crede nici tu. Desigur, sa fii un nenorocit e in firea umana, sa ranesti e tot in firea umana. Dar stii ce mai e in firea umana? Sa iubesti, sa ajuti, sa fii altruist, sa iti pese. Dar nenorocit sau altruist, iti promit, la 4 dimineata, tot singur esti.

De ce, habar n-am. Cred ca programul "dupa fapta si rasplata" se incheie undeva pe la 2 noaptea.

Asa ca invata sa te culci mai devreme, sa te scoli mai tarziu si sa iti umpli timpul ramas.

comeinourlittlehomemadeofloveandothershit

I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. It has a picket fence and a huge backyard, where I put a swing for us to lay in together, and I planted trees that have grown tall and now cast sort of artistic shadows all over the grass. Inside, the rooms are spacious enough for us to fit our love. The house has wooden floors and the most comfortable furniture I could find. It's perfect, love, for you and me. But you have failed to love it as much as I do, so dust is beginning to settle down all around our house. Please, though, come in and make yourself at home. We can sleep late in the morning and you can wake up to me being dressed in only my underwear and maybe a loose shirt. I'll make you coffee and cook you. And if you hate my cooking, we can order in and lay on the couch, half-naked and eat without giving a shit of all the mess we are making. We can turn on the music as loud as we want and go dancing around the backyard, we can watch every sunset together, from our balcony, whilst smoking cigarettes and drinking cheap wine. Then, we can make love in every room or shower together. We could even get a dog. We could annoy all our neighbours by being incredibly good looking. We'll give "home sweet  home" a whole new meaning. In our little house, made of stone, wood and love, we could be invincible, darling.

Inside our home, we can share secrets and have arguments and hate each other as much as we want. I could throw plates at you and you can yell as loud as you want and then we could make peace, the way we know how. We can seal any sin with just a kiss inside our home. We can get scared, disappointed, jealous, crazy, stupid, frustrated and no one has to know; no one except each other. We can decorate and re-decorate, we can get drunk or high and fuck up our lives, we can listen to metal or indie; no one will give a shit; no one except each other.

Doesn't it entice you? A life only for us, inside our home, where we could both be just some fuck-ups pretending to be the richest?

I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. Inside, you'll never feel alone. It'll be home.

joc al puterii

Stiam ce face pentru ca o mai vazusem de atatea ori, o experimentasem de atatea ori. Scrasnea din dinti, avea maxilarul incordat si imi evita privirea. Clipea des si privea tavanul, incruntat. Am incercat sa il iau de mana, sa-i spun ca totul va fi bine, dar era departe -fizic si sufleteste- si nimic nu avea sa mai fie bine. Se misca de colo-colo si isi tuguiase buzele, privea impacientat pe geam, astepta sa ii treaca, dar stiam ca nu asa mergeau lucrurile. Isi trecea mainile prin par, iar eu incercam sa-i vorbesc.
  -Esti bine?
S-a intors spre mine si m-a privit dur, rece, de parca ii pusesem cea mai tampita intrebare din lume -nu era de blamat, chiar o facusem, pusesem cea mai cretina intrebare din lume, care are de obicei scopul de a impaca oamenii, cand de fapt, face lucrurile de un miliard de ori mai rele pentru ca respectivul caruia i se adreseaza intrebarea nici macar nu stie de unde sa inceapa sa ii explice idiotului care a pus intrebarea ca nu,nu e bine si nu va fii prea curand si nu stie ce sa faca, acum cand totul pare ca se duce de rapa si ca nu, intrebarea lui si prezenta lui nu ajuta asa ca daca ar putea disparea de pe fata pamantului ar fi minunat- dar intrebarea mea era ultima lui grija. Avea ochii rosii, iar sprancenele lui incercau sa se apropie disperate una de alta, formandui doua riduri adanci chiar intre ele. Era amuzant, chiar, sa il analizez. Isi musca buza, probabil ca sa nu urle si in mod ciudat, ma simteam atrasa de frustrarea lui neexprimata. E o persoana colerica, deci modul in care se stapanea ma surprindea. Deja trecusera peste 10 minute de cand ii dadusem vestea si el inca se controla fantastic de bine.

M-am apropiat si l-am luat de mana, usor, cat sa nu-l bruschez, dar cat sa stie -din atingerea mea- ca il iubesc si ca vreau sa il ajut cumva, sa fiu langa el. Insa nu mi-a apreciat mesajul sublim; si-a pus mana pe umarul meu si cu o miscare scurta, puternica, m-a impins incat mi-am pierdut un pic echilibrul; si cumpatul. Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe scaunul de langa biblioteca. El si-a incordat din nou maxilarul -incepea iarasi- dupa care si-a mutat privirea spre geam. Avea toti muschii incordati, imi dadeam seama pentru ca prin tricoul lui mulat nu era prea greu sa observ si oricum, tensiunea umpluse toata camera, probabil si tot orasul. Simteam stresul lui, temerea ca ar putea sa isi piarda controlul chiar in fata mea.

Ar fi trebuit sa simt mila, compasiune, sa plec in liniste din camera ca sa nu il ranesc mai mult decat o facusem deja, dar in excesul de putere ce imi trecea prin vene regaseam o inabilitate de a compatimi si mai mult, simteam ca era nesincer fata de mine, ca isi ascundea latura pe care, poate, as fi iubit-o daca mi-ar fi fost prezentata mai des. De pe scaun, i-am atintit ceafa cu privirea si am spus aproape in soapta:
-Poti sa nu mai fii asa fals, faci pe durul, de parca nu ai sentimente dar nu pacalesti pe nimeni. Poate daca ai reusi sa fii sincer macar o data nu am fi ajuns aici, dar nu, tu trebuie sa pretinzi ca nu te afecteaza nimic. Uite-te la tine, esti jalnic, stai cu spatele la mine de parca n-as mai fi aici. Si iti jur, mi-as dori sa nu fiu aici, dar mie, spre deosebire de tine,nu mi-e teama sa arat ca imi pasa.
Nu parea sa aiba efect si am continuat.
-Esti oricum un jeg de om, ranesti, dar te prefaci ca nu poti fi ranit.
Ofteaza si isi coboara capul. Puterea mea crestea considerabil si a lui scadea drastic. Am incetat sa ma uit la el si am inceput sa ma joc cu o suvita de par, eram deja nepasatoare.
-Niciodata n-ai tinut nici la mine, nici la altcineva. Esti independent, umbli prin lume de parca numai tu esti, de parca nu conteaza pe cine ranesti pe drum sau ce simt altii pentru tine. Minti si dezamagesti, dar ii faci pe altii sa se simta vinovati. Esti toxic, bolnav, inuman, de asta vreau sa ma indepartez. Pentru ca mi-e teama ca am sa ajung ca tine. Nu am sa neg, am avut momentele noastre frumoase, dar in fiecare dintre ele m-am simtit atat de singura pentru ca stiam cat imi pasa mie si cat iti pasa tie.
Nici nu mai era nevoie sa-l vad, stiam ca inca se abtine si ca puterea lui era undeva sub nivelul marii.
-Nu stiu cum te suporti, nu stiu cum te-am suportat, uite-te ce ipocrit esti. Chiar nu poti sa te intorci, sa ma privesti in ochi si sa imi spui sa nu plec?
M-am ridicat si m-am apropiat de el, mi-am pus capul pe spatele lui. Respira greu, abia se mai controla. Puterea mea crestea cu fiecare miscare tremurata a trunchiului lui - si erau multe.
-Nu poti. Nu pentru ca nu simti asta, ci pentru ca nu iti pasa destul incat sa o arati si tii la imaginea ta de dur- pe care oricum nu o mai cred- si cand am sa ies pe usa o sa ramai aici, privind pe geam si inghitindu-ti sentimentele, singur.
Ah, cata putere, cata placere.
S-a intors si mi-a pus mana pe gat, m-a tras mai aproape si si-a ingropat fata in parul meu. Ii puteam auzi suspinele si ii simteam lacrimile incalzindu-mi gatul. Plangea in liniste, tremura tot si ma strangea in brate mai puternic decat o facuse in vreun moment fericit al nostru. Mi-am pus capul pe umarul lui si i-am spus cat de rau imi parea pentru tot ce spusesem si am plans cu el, in acelasi ritm.
Puterea mea scadea, a lui crestea, pana au ajuns echilibrate. Acum nu mai trebuia sa il intreb, pentru ca stiam ca era bine si eu eram bine si noi aveam sa fim bine.