scrisoare 2

Dragul meu,
Mereu ai cele mai cretine idei, care se dovedesc ulterior a fi dragute. Au mai ramas 187 185 de zile. Ma tot chinui sa scriu scrisoarea asta, chiar daca am atat de multe sa-ti spun. Simt un dor nebun oricand iti aud numele, sau gasesc ceva de-al tau. Dar nu cred ca e genul de dor erotic, stii, cred doar ca as vrea sa te tin in brate, in cel mai pur mod posibil.

E 7 dimineata si iar beau o cafea slaba (de copchila, cum ii spui tu), dar o beau mai mult de dragul cliseului, stii ca nu e preferata mea. Am tricoul de la tine, nu cu vreun motiv anume, ci pur si simplu pentru ca restul sunt jegoase sau rupte (de prietenul meu). Ah, ce n-as da sa-ti vad fata morocanoasa acum. Probabil o sa lasi scrisoarea deoparte si o sa spui ceva de genul "ii rup eu fata prietenului tau poate" si apoi o sa revii la a o citi si o sa te miri de cat de bine te stiu. Si chiar daca nu o sa faci toate astea, eu o sa ma prefac ca am avut dreptate, stii doar ca asa sunt eu.

Ai un paragraf siropos in scrisoarea ta, ceea ce e neobisnuit. Ma faci sa ma intreb daca vrei ceva de la mine sau daca erai drogat. Tin sa-ti mentionez ca in ceea ce te priveste, libertatea mea e constanta si de mult nu iti mai sunt datoare cu vreo urma de loialitate. Si ca tot veni vorba, prietenul meu e bine-mersi, maine facem 4 luni. Nu-i mult, dar e mai mult decat ai fi putut tu sa ma iubesti fara pauze. Vreau si eu sa fiu acolo langa tine, dar ma multumesc asteptandu-te aici, pentru ca aici e casa noastra si tot ce-am avut. Nu ma mai cauta in tipele pe care le cunosti, nu mai cauta franturi din mine cand eu sunt aici, intreaga, nerabdatoare, cu dorinta de a-ti auzi toate povestile adunate de pe acolo. Oricum, nu mai gasesti pe nimeni ca mine!! Si stiu ca esti mitocan, si nu imi dau seama daca incercai sa iti ceri iertare pentru asta, dar eu te iubesc oricum, doar tu stii prea bine.

Trecand peste partea sentimentala, mai stii tatuajul meu? Da, normal. In orice caz,mi-am mai facut unul, chiar unde-ti doreai tu sa mi-l fac, e super dragut si ma face sa arat si mai bine decat aratam inainte. Ti-as trimite o poza, dar stric farmecul. Abia astept sa il vezi in realitate.

Sper ca te simti bine acolo si ca te tii si tu de o promisiune o data in viata ta si te gandesti la mine non-stop. Te pup.

Cu o oarecare dragoste,

mereu asteptand.

Si da, mai stiu :)

I can't promise that I will be the only one around

scrisoare 1

Draga mea,

Iti scriu pentru ca am ramas iar fara minute si stii cum imi tot cade netul aici. Mi-e dor de tine si de casa si de toate momentele noastre, dar stii cat a mai ramas? 189. Atat. Nu-i asa ca e putin? Asa ca hai sa ne scriem, in fiecare moment de cumpana. Scrie-mi si spune-mi ce-ai mai facut pentru ca jur, sa imi scrii ar fi o onoare imensa. Nu un mail, nu un mesaj pe facebook sau pe telefon. Sa scrii asa, cu manuta ta tot ce ai vrea sa imi spui. 

Astazi am avut cursuri plictisitoare si mai incolo ma duc la o petrecere. Nu ma omor cu invatatul, ca de obicei, dar sunt sigur ca tu o duci mai bine si ca ai note mari. Ma faci mandru, si pe mine si pe ai  tai. Spune-mi, cum merge cu uratul ala de prieten al tau? E oribil, nu-l mai posta pe facebook si asteapta-ma pe mine sa ma intorc. Stiu ca trebuie sa fii cu el, pentru ca ai nevoie de o mana pe care sa o tii cand te duci acasa si un umar pe care sa plangi cand iti merge totul aiurea, dar sunt gelos. Vreau sa fiu eu acolo pentru tine, vreau sa fii tu aici pentru mine. E stupid, ca distanta mi te-a luat si ca mai avem de asteptat pana cand voi putea sa o combat. Oricand m-as urca in avion si as veni, dar nu pot, asa ca-ti trimit gandul si,mai nou, o scrisoare. 

Ieri i-am cerut numarul unei tipe. Era destul de buna, i-as da un 8. Plus ca am auzit lucruri despre ea. Lucruri bune, daca intelegi ce vreau sa spun! Si totusi, nu ma pot abtine sa ma gandesc ca as lasa oricand orice tipa de aici pentru tine. Stiu ca atunci cand suntem impreuna sunt un mitocan si un marlan dar regret imediat ce plec si te las in urma mea. Regret imediat ce iti reiei libertatea pe care o meriti odata ce am plecat de langa tine. Nu vreau sa ma astepti sau sa tanjesti dupa mine dar as vrea sa stiu ca si tu imi duci dorul, pentru ca in fiecare tipa de care ma apropii, caut ceva din tine, de parca esti un fel de ideal. Si asta e prostesc, ca doar nu esti nici pe departe perfecta, faci tampenii o gramada. Si totusi, draga mea, nu as putea fara tine.

Ti-as mai spune ceva, dar chiar trebuie sa fug. Promit ca o sa ma gandesc la tine, vezi sa faci acelasi lucru. Raspunde cat poti de repede, fraiero. Te sarut.

Cu dragoste,

mereu tanjind la tine.

Apropo, mai stii?

I can't promise I won't let you down

aiurea

  Intr-o zi o sa-ti dai seama cum nimic nu conteaza, cum societatea a distrus tot ce ai iubit vreodata, cum cele mai dragi lucruri ti-au fugit din palme pentru ca ai fost candva egoist, sau prost, sau imatur. O sa-ti dai seama ca totul e etichetat si in felul asta, niciunul nu mai avem sansa de a ne arata adevarata fire. Asta daca mai avem asa ceva. O sa iti dai seama si ca majoritatea celor ce te inconjoara n-au nici integritate nici personalitate. Intr-o zi, nu departe de astazi, vei realiza ca toata viata ai fugarit niste idealuri stupide, ai vrut sa traiesti o viata preconceputa, cu povesti deja spuse si idei stereotipizate. Ai sa vezi cum toate principiile tale au fost de rahat si oricum, pe majoritatea dintre ele le-ai incalcat fara sa vrei. Ai fost rau cu cei din jur si ai mintit, deseori, te-ai suparat cand puteai sa fii vesel si ai refuzat sa ajuti de prea multe ori ca sa nu fii dezamagit de tine insati. Intr-o zi, o sa iti dai seama ca nimic din ce ai facut pana acum nu mai conteaza, nici macar pentru tine si ca multi din jurul tau te-ar uita daca ai disparea un an. Intr-o zi, o sa vezi cat de fragila si scurta e viata, chiar daca acum ti se pare ca o traiesti din plin: ea nu poate sa fie traita din plin. Si crezi ca greselile te invata lucruri noi, cand de fapt, cu fiecare greseala mai pierzi o particica din tine, din ambitia ta. O sa te trezesti intr-o zi, poate prea devreme ca sa stii destule, poate prea tarziu ca sa mai schimbi ceva, realizand ca ai dormit prea mult si n-ai facut nimic cu viata ta, decat sa fugaresti placeri de scurta durata, sa te ingropi in vicii si sa cauti fericirea suprema in locuri prea josnice pentru ea.
   Si in momentul ala o sa te sperii, pentru ca totul va fi tragic si infricosator. Nu o sa fii pregatit pentru teama care te va acapara si o sa plangi, pentru ca n-o sa stii ce sa faci. Ti-ai irosit viata pana in punctul ala, n-ai cunoscut destui oameni, n-ai sarutat destule guri, n-ai impartasit destule zambete, n-ai ajutat cate persoane ai fi putut ajuta, n-ai mancat destul de sanatos si ti-ai pierdut prea mult timp citind carti proaste si band cafele slabe. O sa vrei sa dai timpul inapoi, ca sa mai ai o sansa si sa inghiti toate barfele pe care le-ai impartasit si toate injuriile aduse la adresa altora. Vei vrea sa reincerci, sa ai note mai mari si sa te comporti mai frumos cu taica-tu, ca parca ai fost prea a dracu. O sa iti doresti din toata inima sa mai ai o sansa la persoana care te-a parasit prea devreme pentru ca te-ai comportat urat si o sa iti doresti sa fi facut glume mai bune si sa fi fost mai intelegator, poate-poate, n-ai mai fi enervat atata lume. Si poate, o sa vrei sa fi ascultat muzica mai buna si sa te fi implicat in mai multe proiecte in loc sa arunci banii pe haine care oricum nu iti vor mai placea. Iti vei dori sa fi fugit mai mult prin ploaie, sa iti fi pasat mai putin de parerile celor din jur, sa fi creat ceva ce exista si astazi, sa fi scris macar o poezie haioasa de care inca sa rada prietenii tai, sa fi avut macar un talent, oricat de mic, sau sa nu te fi uitat la toate porcariile de filme la care te-ai uitat si sa nu ii fi dat cu sictir tipului care iti trimitea flori prin posta. Pentru ca acum, cu toate deciziile tale proaste, ai ajuns in punctul ala, in care ti-ai dat seama ca nimic nu conteaza, ca societatea a distrus tot ce ai iubit vreodata si ca cele mai dragi lucruri ti-au fugit din palme pentru ca ai fost egoist, sau prost, sau imatur.
   Ziua aia, in care o sa iti dai seama cat valoreaza viata ta, o sa fie o zi oribila daca nu renunti la mandria aia idioata care iti conduce deciziile si daca nu mai arunci si tu din inhibitiile tale fara sens.

moarte partiala

Eu n-am nevoie sa traiesc vesnic, nici macar mult. Vreau doar, ca atunci cand mor, sa existe oameni care sa imi duca dorul, care sa ma vrea inapoi, care din cand in cand, sa treaca pe la mormantul meu si sa imi povesteasca ce au mai facut. N-am nevoie sa sufere, ci doar sa isi aminteasca de mine cand vad anumite lucruri sau trec prin anumite momente. Ca si cum n-as fi plecat niciodata, ca si cum doar as fi in afara orasului, fara semnal la telefon, iar ei abia asteapta sa ma vada, ca sa imi ceara un sfat, oricat de mic. Si vreau sa imi vorbeasca deschis, cum o fac si cand sunt langa ei. Cel mai important e sa nu ma uite, stii, sa nu se comporte ca si cum n-am fost niciodata o parte din viata lor. Vreau ca oamenii aia sa ma mentioneze din cand in cand, dar intr-un context amuzant, fara sa transforme orice conversatie aveau intr-una stanjenitoare, ca si cum ar fi adus vorba de ceva ce nu trebuia sa fie spus. Sa isi aminteasca, asta vreau, de toate tampeniile pe care le faceam sau glumele mele proaste sau momentele in care le-am fost cat de cat de ajutor. Si sa spuna povestile pe care le-am trait impreuna. Si astfel, eu o sa traiesc prin ei si asta e ceea ce imi doresc cu adevarat. Nu mi-e teama de moarte in sensul strict al cuvantului. Nu ma inspaimanta gandul ca niciunul nu traim vesnic, cel putin nu fizic. De fapt, cel mai frica imi este ca atunci cand voi disparea din lume, sa dispar si din inimile tuturor pe care i-am cunoscut. Sa imi pastreze ei, macar o parte din suflet, e tot ce vreau.

defecte si probleme

   Arunca-ti defectele aici, in gramajoara cu defectele mele, sa le vedem cum se iau in brate si se iubesc, cum se inteleg si se iarta. Arunca-ti si ura pe care o simti pentru mine si ramai numai cu sentimente pure si pozitive. Tu n-ai fost niciodata complexat de ceea ce esti, asta am admirat la tine. Eu, in schimb, mi-am ascuns toate partile proaste, sperand ca nu o sa le cunosti niciodata. Dar acum vreau, vreau sa le cunosti si sa le iubesti cu toata inima ta. Asa ca le-am aruncat aici, alaturi, pune-le si pe ale tale tot acolo si uita-te la ele, defectele noastre, cum isi soptesc cuvinte de alin si se lauda, care mai de care. Uite cum stangaciile noastre se iarta intre ele si cum aroganta mea o imbratiseaza pe a ta. Uite cum faptul ca te enervezi repede nu mai conteaza cand e in prezenta nepasarii mele. Uite si cum lipsa ta de tact e completata de lipsa mea de sinceritate. Jur, iubite, uitandu-ma la gramajoara noastra de defecte, vad tot ce-i mai frumos din noi. Si uitandu-ma la tine nu mai vad lucrurile pe care le detest, lucrurile care ma fac sa te urasc uneori. Te vad doar pe tine, asa simplu, fara reprosurile pe care mi le faci mereu, iar eu te privesc fara niciun fel de mandrie, cum fac de obicei. Ce dezbracati suntem acum, pentru ca am ramas fara mastile noastre formate din cusururi infinite, am ramas doar cu haine pe noi, atat mai avem, ne acoperim strict fizic, caci spiritual suntem transparenti. Iti vad acum sufletul, partial gol. Si tu il vezi pe al meu. Nu mai avem secrete unul fata de celalalt, nu mai avem motive sa ne uram, ar trebui sa iti sar in brate si sa profit de aceste minute pretioase, pana cand imperfectiunile noastre se vor agata din nou de noi, se vor catara cu greu pe spinarile noastre si ne vor ingreuna umerii. Sa profitam inainte sa devenim din nou slabi, cum eram inainte, sa beneficiem acum, cat mai avem timp, de pseudo-perfectiunea ce ne-a cuprins, inainte sa ne paraseasca pe veci. Caci stii, iubite, ca toate carentele noastre o sa ne urmareasca pe veci si chiar daca am fugi de ele, ar fi in zadar: sunt rapide, nenorocitele. Ar trebui sa ma iei in brate, sa ma saruti si sa ma iubesti mai mult ca oricand, ca m-am lepadat de ceea ce urasti la mine.
   Si totusi, nu-ti sar in brate, iar tu nu ma saruti. Ah, cand te vad asa, fara defecte, doar cu partile tale bune, parca te detest si mai tare. Si ma face sa realizez: nu defectele noastre sunt problema, ci noi.

temeri de primavara

   Ah, ce urat ar fi daca toti am seamana. Daca gandurile noastre ar fi toate impacate si nu ne-am contrazice niciodata. Daca ne-am privi numai din iubire, fara pic de dispret, fara repugna, fara sa ne mintim. Ce urat ar fi daca n-am cunoaste niciodata dezamagirea, daca nu am plange niciodata in scari de bloc dupa oameni de care ne e dor. Ce terifiant ar fi sa nu fim niciodata raniti ori refuzati, sa nu stim decat fericire si mandrie. Ar fi oribil daca n-ai urla de indignare niciodata in toata viata ta, daca ti-ai petrece tot timpul contempland asupra frumusetilor din jur, fara sa le si detesti uneori. Ce ingrozitor, sa dormi fara niciun cosmar si sa te trezesti convins ca viata iti va fi la fel de superba si astazi. Cat de urat, sa nu ai nicio povara, nicio teama cu privire la viitor, niciun fel de simt al fricii, al tristetii. Ar fi groaznic, sa iti duci fiecare zi fara sa apreciezi infinitatea de lucruri negative pe care le-ai putea experimenta, fara sa iti dai seama cat de prost formati suntem, cat de rau intentionati si mai presus de toate, cat de rau o dam in bara. De ce dracu incercam sa dam de perfectiune cand, de fapt, opusul ei e atat de frumos?
    E superb, ca uneori lucrurile sa nu mearga cum ti-ai planuit pentru ca asa, toata viata ta se schimba. Lucrurile mici, te schimba. Poate nu o simti, dar daca totul ar fi frumos si perfect, ca in basme, unde am fi acum? Cu siguranta nu ar mai exista poeti sa isi astearna temerile, nu ar exista artisti sa isi cante suferintele, ori actori, sa personifice personaje ideale, cu vieti ce ne par utopii. Nu ar mai exista arta, sau diferentele pe care le iubim in altii dar le uram in noi. Daca toti am semana, fara probleme sau vise imposibile, toti am fi urati. Oameni urati, fara frica, fara rusine, multumiti de ei insisi si de societatea in care traiesc. Oameni urati, care nu aspira la nimic in plus, care nu vor nimic in plus, care nu stiu nimic in plus fata de persoana de langa ei.
   Ce monstruoasa ar fi o viata in care toti ne-am iubi, in care n-ar exista periodicele tachinari si cuvinte urate, schimburile de priviri rautacioase intre rivali. Ce groaznic ar fi, pentru ca nu am putea sa iubim o persoana mai mult decat pe alta. Nu am putea sa ne indragostim de defecte, de minciuni spuse la momentul ideal. Nu am stii sa ne certam, sa ne reprosam lucrurile pe care le uram la altul, dar de care cu timpul ne atasam, iremediabil. Ce frumoasa e imperfectiunea, cu infinitatea ei de optiuni, cu vehementa cu care lupta impotriva stereotipului creat de ideal. Hm, ce n-as da sa iubim mai mult imperfectiunea, in schimbul unei vieti ce merita traita si asternuta in carti, cantece si piese de teatru. Ce n-as da sa fim cu totii niste oameni ce-si cauta fericirea in adancurile defectelor, evitand utopiile.
  Ce cosmar am, auzi: idealul...

trecutu-n viitor

     Te-am intalnit maine, intr-o sambata, eram la un festival de jazz,unde mergi anual pentru ca esti nebun dupa posterele cu Boney James si iti cumper vinyluri vrand sa pari vreun romantic ratacit prin lumea asta a tehnologiei. M-ai vazut si m-ai intrebat pe un ton rautacios daca m-am pierdut in cautarea vreunui festival de pop penibil. Asta pentru ca nu eram genul tau de fata: sau cel putin nu paream. Am pretins ca m-a carat o prietena cu forta, cand de fapt venisem pentru ca sunt o fana inraita de-a lui Miles Davis pe care de maine intr-o saptamana am aflat ca il adorai aproape la fel de mult ca pe John Coltrane. Desi maine te comportai de parca eram o intrusa in lumea ta pretioasa a jazz-ului, te-am impresionat cu "atitudinea mea", sau cel putin asa mi-ai spus (cliseic,da), asa ca m-ai invitat la o cafea urmatoarea seara. Am acceptat asa ca poimaine, duminica, am iesit si ti-ai cerut iertare ca m-ai considerat o "amatoare in ale muzicii". M-ai invitat sa vin la tine sa bem vin bun si sa ascultam muzica si mai buna, dar te-am refuzat elegant, spunandu-ti ca eram mult prea obosita, cand de fapt, imi era teama ca daca vom fi intr-un spatiu atat de intim, cu jazz pe fundal si niste alcool in vene, nu ma voi rezuma doar la a-ti vorbi. Asa ca mi-ai luat numarul, ai lasat sa treaca trei nopti si m-ai sunat, intr-o miercuri. Erai un cliseu, clar. Adorabil, totusi. M-ai invitat sa iesim dar ti-am spus ca am treaba, mai mult din cauza faptului ca incercarile tale de a parea rupt dintr-o comedie de proasta calitate ma enervau la culme. Ai insistat, pana am iesit cu tine, urmatoarea sambata. (de maine intr-o saptamana) Atunci ti-am recunoscut ca febletea mea era Davis si aia a fost si ziua cand cu adevarat ai fost bucuros ca m-ai invitat la cafea. De data asta am mers la tine acasa, unde mi-ai explicat de unde aparuse iubirea ta pentru jazz si vin. O poveste plictisitoare, ca si tine de altfel. Ma plictiseai, pana cand ai inceput sa vorbesti de tine, de acel "tu" dincolo de cd-urile pe care le fortai si banii pe care i-ai mostenit de la tatal tau, pe care nu l-ai iubit niciodata cu adevarat pentru ca iti inselase mama si, desi erai unicul lui fiu si era in stare sa iti dea si luna de pe cer, iti era scarba cand il vedeai cu atatea femei la brat. (pana si problemele tale familiale erau niste clisee) . Atunci m-am intrebat daca nu minteai. Dar dincolo de dramele astea, erai un tip sincer si amuzant, cu care am inceput sa ies. Si ma faceai fericita, pana in punctul in care decisesem ca festivalul de maine a fost cea mai buna decizie din viata mea. Si au trecut luni si luni in care te cunosteam tot mai bine, in care te iubeam tot mai tare, in care descoperam langa tine, o viata rupta din povesti (nu cliseica, nici macar pe aproape). Veneam seara la tine si pana te intorceai de la birou eu iti gateam o cina minunata si din cand in cand iti cumparam cate un vinil pe care il puneai in colectia ta si cu fiecare vinil daruit ma adorai tot mai mult, iar cand aveai concediu calatoream prin lume, si oriunde ne duceam ne luam si dragostea cu noi, sa le aratam fraierilor de pe alte meleaguri ce inseamna un festival de jazz si o simpla cafea la care nici nu voiam sa merg. Stateam fie pe plaja, tacuti, suspinand pentru ca eram atat de tineri si totusi traiam o viata atat de perfecta, fie ne plimbam prin orase pline de oameni despre care eram convinsi ca nu s-au simtit niciodata ca noi. Cand nu calatoream, eu stateam pe terasa si citeam carti in liniste iar tu mereu ma pupai pe crestetul capului, spunandu-mi ca ma iubesti intr-un mod nebun, disperat si ca daca plec vreodata vii dupa mine. Iar cand nu stateam linistiti, ne certam din motive puerile, iar eu te loveam mereu, in semn de protest pana incepeai sa razi de cat de inofensiva puteam sa fiu. Iar apoi ma sarutai fortat in timp ce te injuram fara sa gandesc, dupa care ne ceream amandoi iertare ca suntem atat de prosti. Si atat de indragostiti.
     Peste doi ani m-ai dus la un meci de tenis, juca Federer si ti-am multumit ani dupa asta pentru ca apucasem sa fac o poza cu el si sa iau si un autograf. Ti-am spus, atunci, ca te-as insela oricand cu el iar tu te-ai suparat, zicand ca relatia noastra e prea stransa ca vreunul dintre noi sa calce stramb. De maine in doi ani, la festivalul de jazz te-ai pus intr-un genunchi si mi-ai zis sa ma casatoresc cu tine. Nu m-ai intrebat, mi-ai spus, iar eu nu am facut decat sa iti sar in brate, mai indragostita ca niciodata. Am avut o nunta superba, fix de maine in 3 ani, intr-o bisericuta mica, alba, in care mi-ai jurat iubire eterna. Apoi am eliberat niste porumbei (cliseic) si am dansat in aer liber, in timp ce toti cunoscutii nostri ne admirau dragostea. 4 luni mai tarziu, era o joi, imi amintesc sigur, ti-am spus ca sunt insarcinata, iar 9 luni mai tarziu am devenit cei mai fericiti si indragostiti din lume, cu inca un membru in familie. Peste inca doi ani aveam deja inca un copil si amandoi ne innebuneau, dar ne iubeam mai mult ca oricand. Apoi ai inceput sa petreci timp o gramada la firma, pentru ca  era nevoie de tine acolo si desi ma descurcam si singura, iti duceam dorul iar cand veneai acasa nu mai aveai timp sa ma saruti pe crestet si sa imi spui ca ma iubesti si abia daca iti mai vedeai copiii. In schimb, inca ascultai jazz, inchis in biroul tau. Aveam si zile in care eram toti fericiti, in care mergeam la picnic, iar de maine in 8 ani a fost prima oara cand am mers toti 4 la festival. Peste inca ceva ani abia daca mai veneai pe acasa si te vedeam mai mult prin ziare, cu fel si fel de fete la brat. Iar de maine in 12 ani, ti-am lasat un bilet si am plecat. In el ti-am spus tot ce simteam: ca te iubeam necontenit si ca te-am iubit de la prima cafea, dar ca erai un cliseu si ca ne-ai transformat iubirea de dragoste intr-un cliseu. Esti fix ca tatal tau, pe care l-ai urat atat. Si te iubesc nebuneste si iti doresc tot binele din lume, dar nu vreau sa fiu acolo asteptand sa te intorci din fuga dupa fericire. Tot in bilet ti-am spus cum te las cu unica ta dragoste adevarata, jazz-ul. Si de atunci, ne-am mai vazut doar de cateva ori, doar cat ti-am lasat copiii in fata casei, sa petreci timp cu ei si de fiecare data apuci doar sa imi strigi numele si sa fugi spre mine, insa eu plec inainte sa ma ajungi. Si poate de maine in 13 ani te-as vedea la festival, cautandu-ma disperat, vrand sa iti ceri iertare, pregatit sa imi oferi lumea.
   Dar n-am nevoie de lumea ta si daca ma gandesc mai bine, maine stau acasa.