moarte partiala

Eu n-am nevoie sa traiesc vesnic, nici macar mult. Vreau doar, ca atunci cand mor, sa existe oameni care sa imi duca dorul, care sa ma vrea inapoi, care din cand in cand, sa treaca pe la mormantul meu si sa imi povesteasca ce au mai facut. N-am nevoie sa sufere, ci doar sa isi aminteasca de mine cand vad anumite lucruri sau trec prin anumite momente. Ca si cum n-as fi plecat niciodata, ca si cum doar as fi in afara orasului, fara semnal la telefon, iar ei abia asteapta sa ma vada, ca sa imi ceara un sfat, oricat de mic. Si vreau sa imi vorbeasca deschis, cum o fac si cand sunt langa ei. Cel mai important e sa nu ma uite, stii, sa nu se comporte ca si cum n-am fost niciodata o parte din viata lor. Vreau ca oamenii aia sa ma mentioneze din cand in cand, dar intr-un context amuzant, fara sa transforme orice conversatie aveau intr-una stanjenitoare, ca si cum ar fi adus vorba de ceva ce nu trebuia sa fie spus. Sa isi aminteasca, asta vreau, de toate tampeniile pe care le faceam sau glumele mele proaste sau momentele in care le-am fost cat de cat de ajutor. Si sa spuna povestile pe care le-am trait impreuna. Si astfel, eu o sa traiesc prin ei si asta e ceea ce imi doresc cu adevarat. Nu mi-e teama de moarte in sensul strict al cuvantului. Nu ma inspaimanta gandul ca niciunul nu traim vesnic, cel putin nu fizic. De fapt, cel mai frica imi este ca atunci cand voi disparea din lume, sa dispar si din inimile tuturor pe care i-am cunoscut. Sa imi pastreze ei, macar o parte din suflet, e tot ce vreau.