Ah, ce urat ar fi daca toti am seamana. Daca gandurile noastre ar fi toate impacate si nu ne-am contrazice niciodata. Daca ne-am privi numai din iubire, fara pic de dispret, fara repugna, fara sa ne mintim. Ce urat ar fi daca n-am cunoaste niciodata dezamagirea, daca nu am plange niciodata in scari de bloc dupa oameni de care ne e dor. Ce terifiant ar fi sa nu fim niciodata raniti ori refuzati, sa nu stim decat fericire si mandrie. Ar fi oribil daca n-ai urla de indignare niciodata in toata viata ta, daca ti-ai petrece tot timpul contempland asupra frumusetilor din jur, fara sa le si detesti uneori. Ce ingrozitor, sa dormi fara niciun cosmar si sa te trezesti convins ca viata iti va fi la fel de superba si astazi. Cat de urat, sa nu ai nicio povara, nicio teama cu privire la viitor, niciun fel de simt al fricii, al tristetii. Ar fi groaznic, sa iti duci fiecare zi fara sa apreciezi infinitatea de lucruri negative pe care le-ai putea experimenta, fara sa iti dai seama cat de prost formati suntem, cat de rau intentionati si mai presus de toate, cat de rau o dam in bara. De ce dracu incercam sa dam de perfectiune cand, de fapt, opusul ei e atat de frumos?
E superb, ca uneori lucrurile sa nu mearga cum ti-ai planuit pentru ca asa, toata viata ta se schimba. Lucrurile mici, te schimba. Poate nu o simti, dar daca totul ar fi frumos si perfect, ca in basme, unde am fi acum? Cu siguranta nu ar mai exista poeti sa isi astearna temerile, nu ar exista artisti sa isi cante suferintele, ori actori, sa personifice personaje ideale, cu vieti ce ne par utopii. Nu ar mai exista arta, sau diferentele pe care le iubim in altii dar le uram in noi. Daca toti am semana, fara probleme sau vise imposibile, toti am fi urati. Oameni urati, fara frica, fara rusine, multumiti de ei insisi si de societatea in care traiesc. Oameni urati, care nu aspira la nimic in plus, care nu vor nimic in plus, care nu stiu nimic in plus fata de persoana de langa ei.
Ce monstruoasa ar fi o viata in care toti ne-am iubi, in care n-ar exista periodicele tachinari si cuvinte urate, schimburile de priviri rautacioase intre rivali. Ce groaznic ar fi, pentru ca nu am putea sa iubim o persoana mai mult decat pe alta. Nu am putea sa ne indragostim de defecte, de minciuni spuse la momentul ideal. Nu am stii sa ne certam, sa ne reprosam lucrurile pe care le uram la altul, dar de care cu timpul ne atasam, iremediabil. Ce frumoasa e imperfectiunea, cu infinitatea ei de optiuni, cu vehementa cu care lupta impotriva stereotipului creat de ideal. Hm, ce n-as da sa iubim mai mult imperfectiunea, in schimbul unei vieti ce merita traita si asternuta in carti, cantece si piese de teatru. Ce n-as da sa fim cu totii niste oameni ce-si cauta fericirea in adancurile defectelor, evitand utopiile.
Ce cosmar am, auzi: idealul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
să auzim