Dacă distanța dintre ce-s și ce-am să fiu sunt doar eu, atunci distanța dintre ce-am să fiu și ce-s ești doar tu. Dacă pașii grăbiți îmi sunt cale, atunci lentoarea îmi e piedică. Dacă felul în care degetele mele scriu e dans, atunci tăcerea-n scris îmi este inerție. Și dacă aș putea, mi-aș desface ființa în capitole și aș pune semne de carte acolo unde literele curg fără sens în efemeritate. I-aș căuta pe toți cei care, fără să știe, mi-au dăruit vorbe strivite de mâini neglijente, cuvinte scrise de degete care nu știu să danseze, ci doar să-și învie inerția. Mi-aș căuta gândurile - seci, fragile, a căror cursivitate pare-acum nonsens. Și când m-aș uita la ele aș vedea un pahar de vin vărsat pe-o alee prea puternic luminată - un detaliu mic și prost, într-o lume care nu-l vede. Apoi, mi-aș lega capitolele cu un fir subțire de ață, ce are să se destrame repede; ca noi toți, care n-avem capitole - ci doar epiloguri.
Și dac-aș ști să desenez, mi-aș picta un infinit și l-aș abandona în drumul unui fericit. Și dac-aș ști să scriu, aș scrie că - uneori - corpul tău uită ce-i spun natura și anii de evoluție și se-ncolăcește în jurul corpului meu și se transformă-n semn de intrebare. Aș scrie și că mi-ar plăcea să fiu răspuns.
Iar dacă sculptura mi-ar fi artă, aș face o lume-ntreagă, așa cum vreau eu, și i-aș oferi-o altcuiva; să aibă grijă de ea, așa cum vrea el.
Dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol, aș fi o abundență de paradoxuri obositoare, în care lumile s-ar contopi fără efort și tremur.
Dacă dacă n-ar fi un cuvânt așa de greu, mai că l-aș căra pe umeri.
Până una alta, știu doar să fiu, cu pași mici, uneori grăbiti - alteori înceți, cu degete ce dansează sau cu o inerție devastatoare. Am doar epiloguri și gânduri fragile, a căror sculptură e imperfectă și efemeră.
Mi-ar plăcea să fiu răspuns.
miercuri, 17 mai 2017
vineri, 31 martie 2017
Ție pot să-ți iert orice. Pot să te iert pentru că îmi ești străin și pot să te iert pentru că-mi ești groaznic de familiar. Pot să te iert pentru că minți, pot să te iert pentru că mesteci gălăgios și pot chiar să iert ignoranța cu care-mi vorbești. Te accept și când crezi că nu știi nimic și te ador când știi tot. Poți chiar să pleci, subit, fără să-mi spui o vorbă și te-aș ierta. La dracu, poți chiar să trântești ușa când ieși: te iert. Ia-ți armele și fă-mi răni adânci, cât vrei de-adânci - le ornez, le scuz, le justific, le ascund, le iert. Și dacă vrei să plângi, ori să urli sau să-njuri, te primesc cu brațele deschise într-un univers al presupuselor toleranțe. Ia-mi bunătatea sau ura și folosește-te de ele în scopuri meschine, fără să-ți pese dacă-n urmă rămân eu sau doar bucăți fărâmate din ceea ce voiam să fiu. Judecă-mă și spune-mi că nu-s destul. Arată-mi că nu sunt destul. Nu pentru tine, nu pentru ceilalți. Și te iert. Sau spune-mi că sunt prea mult: te obosesc, te deranjez, vorbesc fără sens și râd când nu trebuie; merg strâmb, am prea multe pretenții, nu am răbdare până se face cafeaua și pun prea multe întrebări. Spune-mi că vreau prea mult de la tine - sau prea puțin. Spune-mi că nu poți. Fii străin sau fii dușman, prieten cel mai bun sau amant. Te iert. Ține-mă prea strâns de braț sau deloc - te iert.
Nu-mi pasă cine ești sau de ce, pentru că îți iert orice și-n urmă mă las fără de-ocoliș.
Dar mie.
Nu-mi iert nimic.
sâmbătă, 8 august 2015
predict and protect
It's a smart thing- the whole "predict and protect" view we're supposed to have of the world. It's even a smarter thing to watch your back, since we'd all rather be safe than sorry. And the right choice when a new context is in view is to not lose yourself - keep your temper, open your eyes, keep your friends close and your enemies closer. These are the basics, and we learn them from the earliest stages of our lives, when failure isn't even a concept we know, when fear is reduced to monsters under our bed and running out of our favorite ice-cream. But the system must be prepared anyhow, because that is the clever way- being cautious.
But there is a flaw in the system. In my system, at least. And I have found it. A little glitch, probably a design error, which has led me to the point where "predict and protect" sounds plain shitty.
It is within a certain feeling that I have come to find: I don't need to play it safe.
I have found a comfort zone: where I am no longer scared of anything else but falling into the trap of making everything ephemeral.
Here's the point where "generally speaking" doesn't quite cut it, since you're anything but general.
Within the safety you give me I have found common ground between what I am and what I long to be. I allow myself to lose temper and to fall as farther as I can because it's your arms I end up in and it makes it alright.
I can close my eyes or keep them wide open- it's all safe. I don't need my enemies closer- but I do need you- it's all safe.
I can lose myself and I do lose myself- endlessly- in a love that is all encompassing and fearless- it's all safe.
I can hurry or take it slow, I can take a break or run forever, because we have all the power and it is all so safe.
We are faced with the greatest view and the most refreshing candour, it is what makes me feel like we can truly make it. I feel like we're safe not only with but within each other.
I don't need to play it safe because I am protected and so are you. We may be dumb enough to give it all, regardless of potential consequences, but it's because we're smart enough to know when it's worth it. And if there's one thing I've learned is that so very few things are worth it and when you do find something you'd give your whole being to- that's when you fight, that's when safety comes last, that's the glitch.
So I am out in the open. And with you, I don't even mind.
It's all safe.
To think of it, it is more of a miracle, rather than a plain glitch.
But there is a flaw in the system. In my system, at least. And I have found it. A little glitch, probably a design error, which has led me to the point where "predict and protect" sounds plain shitty.
It is within a certain feeling that I have come to find: I don't need to play it safe.
I have found a comfort zone: where I am no longer scared of anything else but falling into the trap of making everything ephemeral.
Here's the point where "generally speaking" doesn't quite cut it, since you're anything but general.
Within the safety you give me I have found common ground between what I am and what I long to be. I allow myself to lose temper and to fall as farther as I can because it's your arms I end up in and it makes it alright.
I can close my eyes or keep them wide open- it's all safe. I don't need my enemies closer- but I do need you- it's all safe.
I can lose myself and I do lose myself- endlessly- in a love that is all encompassing and fearless- it's all safe.
I can hurry or take it slow, I can take a break or run forever, because we have all the power and it is all so safe.
We are faced with the greatest view and the most refreshing candour, it is what makes me feel like we can truly make it. I feel like we're safe not only with but within each other.
I don't need to play it safe because I am protected and so are you. We may be dumb enough to give it all, regardless of potential consequences, but it's because we're smart enough to know when it's worth it. And if there's one thing I've learned is that so very few things are worth it and when you do find something you'd give your whole being to- that's when you fight, that's when safety comes last, that's the glitch.
So I am out in the open. And with you, I don't even mind.
It's all safe.
To think of it, it is more of a miracle, rather than a plain glitch.
vineri, 5 iunie 2015
things i should tell you more often
You're the first ray of sunshine on a chilly november morning and the extra 10 minutes of sleep I allow myself even though it'll make me late. You're the cold sea water that touches my feet whilst walking on the beach on a july night and also the sand that finds its way to my hair. You're the third sip of green tea, early in the morning : the first is too hot, the second too bitter, but the third -just perfect.You're the cold side of the pillow in the middle of the night when sleep denies itself from me. You're the wind in early june, and the way it hits the dark circles around my eyes after a rough night. You're a frank sinatra song when i'm in the mood for love and a keaton henson song when my small hands collapse under the weight of fear, when my soul is ravished; every once in a while, you're a led zeppelin classic- and, as expected, i can't seem to be able to quit you.
You're the bliss moment before falling in love, and the falling, and the love.
You're the first star of the sky, the one I always make a wish upon. You're the shower after a long day, you're takeaway food combined with netflix, you're ice cream in the middle of the night, you're a freshly washed sweater on the coldest december days, and the first glass of red wine on an evening out. You're the middle of my favourite book, and the way I deny the possibility of it ever reaching an end, you're the compliment of a stranger on a random day, you're the money i found by chance in one of my bags, you're an afternoon nap and pizza for dinner, you are the photos of last summer's holiday, and the sweet torture of the memories they hold within.
You are the mingle between the content of being complete and the terror of having something worth having..worth losing.
You are poetry, you are art, you are music.
You're the bliss moment before falling in love, and the falling, and the love.
You're the world and all the magic it gently holds and nourishes so that it can then give to people -slowly, not all at once; a magic so subtle we might even lose its sight, we might even forget it is witheld in every single thing.
You are every single thing, you see, you've gone far past the point where the secrets you hold on the inwards of your soul can be described as merely human, for they are not mortal, they are not plain, nor quiet. You're the part of the world that is endless, immutable, the one that makes my heart shake and sink into the depths of emotions i've never had the power to comprehend.
You're the bliss moment before falling in love, and the falling, and the love.
luni, 2 februarie 2015
all about the odds
Let me tell you something about yourself. You'll spend your life searching: for friends, searching for a good school, a good job, your dream house, the best places to travel to; you'll spend your days googling and reading through hundreds of pages, just to find that little something to define you. And you will find it. One day, you'll be a complete person: with flaws and demons and frustrations and memories and happy thoughts.
Your only moment of peace will be the moment when instead of searching, you'll finally be found. No matter what dark corner of this world you ended up in during your search of the greater good, you will be found by this person : maybe by chance, maybe by mistake.
And for them, you need to search for your power to fight, while you deserve for that person to fight as well. You deserve that someone who doesn't care about the odds, who will hope even when it seems like there are 99% chances you two won't make it. They'll stay by your side and together you'll make that shitty 1% be everything you need. If there's one thing I've learned in all these years studying math is that it's complex and complicated and so damn hated that the world doesn't give a crap about it. But your will to make something work? That's everything. That is what you're truly searching for.
So the moment that one person seems to have found you -and you seem to have found them- fight. With all that's left in you. They're probably not even the right person, they'll probably end up leaving and it'll probably hurt. That 1% might get the best of you. But that's how you learn, that's how your search gains a purpose. And when you bump into that guy or girl with whom you fuck up the odds, that person who is an idealist when with you, because they see you in their furthest future, and they know all your dreams by heart, they buy you coffee just because you seem especially annoying today and they could live off your kisses and your sex; when you find them, you'll be thankful for all the times you fucked up, because now you know what it's like to have the odds with or against you. Suddenly, 1% turns into 100% and that's how easy all the math you've been studying gets replaced by feelings and the audacity with which they require to be felt.
sâmbătă, 23 august 2014
inceputul si sfarsitul increderii
Astazi m-am urcat intr-o masina galbena, pe care scria cu litere mari, groase si negre "TAXI" si a carui sofer pretindea sa fie -in mod evident- taximetrist. Nu numai ca m-am urcat in aceasta masina, dar i-am spus soferului adresa mea de acasa, dupa care i-am dat si bani pentru ca m-a dus acolo. In niciun moment nu i-am cerut numele sau o copie a cazierului judiciar pentru ca, desi nu il cunosteam, aveam incredere in el. Putea sa fie oricine, putea sa ma duca oriunde, dar nu m-am ingrijorat nicio secunda. Deoarece pentru orice lucru pe care il faci si are legatura cu alti oameni, ai nevoie de incredere. Nu ti-e teama ca bucatarul de la restaurantul tau favorit iti scuipa in mancare, nu iti faci griji ca profesorii de la scoala nu iti dau informatii exacte si corecte, te urci in taxi-uri si autobuze, treci pe langa sute de oameni zilnic, primesti colindatori si instalatori si electricieni in casa si nu tremuri vreo secunda gandindu-te ca s-ar putea sa fie vreunul dintre ei un criminal in serie.
In viata de zi cu zi ai nevoie de incredere: nu oarba, nu completa, dar destula cat sa poti trai in liniste. Si totusi, multi pretindem ca nu ne incredem in oricine. Dar o facem. Ne incredem in oricine in afara de cei in care ar trebui, cei pe care ar trebui sa ii coplesim cu nadejdea si dragostea noastra. In schimb le interzicem sa ne treaca dincolo de bariere. Si totusi, ne urcam in nenumarate masini galbene cu soferi necunoscuti. Si ei ne stiu adresa de acasa si jur ca daca ne-ar intreba, le-am spune ce avem pe suflet. Dar cei care ar trebui sa stie, nu stiu. Societatea se bazeaza pe incredere, relatiile interumane se bazeaza pe incredere, viata se bazeaza pe incredere. Iar increderea? Habar nu avem pe ce sa o bazam.
Oamenii care ne merita increderea sunt cei carora iti este cel mai greu sa le-o oferi. Nu pentru ca suntem egoisti si nu vrem sa le dam tuturor ceea ce merita, dar pentru ca suntem inapti cand vine vorba sa ne daruim pe noi: integral, goi - cu haine dar fara masti. In schimb viata ta e in mainile a sute de oameni in fiecare secunda. Fizic, esti fragil, esti neputincios. Interiorul? Pazit mai ceva ca Fort Knox.
Instalatorul are voie sa imi vada hainele aruncate aiurea prin casa, nu-mi pasa. Taximetristul stie unde stau, bancherii imi stiu averea si nu ma afecteaza. Am un doctor care stie perfect tot ce e in neregula cu mine, ma poate vedea si goala si nu ma judeca. Din cand in cand mananc in oras, la diferite restaurante unde naiba stie cati oameni isi pun mainile murdare sau curate in mancarea mea. Dar nu le pasa de mine deloc. Sunt un alt om ce are nevoie de ajutorul lor si ei il ofera, iar eu am incredere. Dar tu tii la mine, asa ca nu te las sa-mi vezi dezordinea din viata, mi-e rusine cand ma vezi asa cum sunt sau daca stii ce e in neregula cu mine si mi-e teama sa te las sa imi atingi corpul sau sufletul, chiar daca ai mainile curate.
Increderea incepe si se termina la cei carora nu le pasa.
In viata de zi cu zi ai nevoie de incredere: nu oarba, nu completa, dar destula cat sa poti trai in liniste. Si totusi, multi pretindem ca nu ne incredem in oricine. Dar o facem. Ne incredem in oricine in afara de cei in care ar trebui, cei pe care ar trebui sa ii coplesim cu nadejdea si dragostea noastra. In schimb le interzicem sa ne treaca dincolo de bariere. Si totusi, ne urcam in nenumarate masini galbene cu soferi necunoscuti. Si ei ne stiu adresa de acasa si jur ca daca ne-ar intreba, le-am spune ce avem pe suflet. Dar cei care ar trebui sa stie, nu stiu. Societatea se bazeaza pe incredere, relatiile interumane se bazeaza pe incredere, viata se bazeaza pe incredere. Iar increderea? Habar nu avem pe ce sa o bazam.
Oamenii care ne merita increderea sunt cei carora iti este cel mai greu sa le-o oferi. Nu pentru ca suntem egoisti si nu vrem sa le dam tuturor ceea ce merita, dar pentru ca suntem inapti cand vine vorba sa ne daruim pe noi: integral, goi - cu haine dar fara masti. In schimb viata ta e in mainile a sute de oameni in fiecare secunda. Fizic, esti fragil, esti neputincios. Interiorul? Pazit mai ceva ca Fort Knox.
Instalatorul are voie sa imi vada hainele aruncate aiurea prin casa, nu-mi pasa. Taximetristul stie unde stau, bancherii imi stiu averea si nu ma afecteaza. Am un doctor care stie perfect tot ce e in neregula cu mine, ma poate vedea si goala si nu ma judeca. Din cand in cand mananc in oras, la diferite restaurante unde naiba stie cati oameni isi pun mainile murdare sau curate in mancarea mea. Dar nu le pasa de mine deloc. Sunt un alt om ce are nevoie de ajutorul lor si ei il ofera, iar eu am incredere. Dar tu tii la mine, asa ca nu te las sa-mi vezi dezordinea din viata, mi-e rusine cand ma vezi asa cum sunt sau daca stii ce e in neregula cu mine si mi-e teama sa te las sa imi atingi corpul sau sufletul, chiar daca ai mainile curate.
Increderea incepe si se termina la cei carora nu le pasa.
joi, 21 august 2014
forgiveness & acceptance
Find the strength in you to love and let yourself be loved. Love every ray of sun and every night out, love every coffee that you ever drink, every class that you skip and every tear you ever shed. Love the dark circles around your eyes and the hand that holds yours, or the shoulder you can always cry on. Allow yourself to waste time, but not waste yourself.
Love that feeling you get while you're in the cab at 5 am, going home. Love every person to break your heart, love every chance you ever took, even if it was the stupidest thing you did.
But before, you must forgive. Forgive yourself for not always being the best you can be, forgive the lies you've told or heard, forgive the shit others did to you. They may not be deserving of forgiveness, but you are deserving of a damn break.
Accept that you sometimes fuck up, and learn to do better next time. It's not pretty - being human, that is- but it sure as hell is challenging. And you aren't one to back off from that.
sâmbătă, 19 iulie 2014
am devenit arhitect
Toti o sa-ti spuna de saruturile lungi si tinutul de mana, de plimbarile sub lumina lunii sau discutiile infinite la telefon, cand ar trebui sa dormi pentru ca maine te asteapta o zi mult prea lunga. In toate cartile citesti despre cum fiecare cearta se incheie cu un pupic apasat si un zambet cu subinteles, sau despre cat de roz si pufoasa e viata alaturi de el (sau ea,ma rog). Dar in niciuna nu s-au gandit nenorocitii sa scrie despre natura umana si despre cum ea, in esenta, e facuta sa strice, la un moment dat, totul. Nimeni nu iti zice despre faptul ca daca il tii prea mult de mana va vor transpira palmele si uneori fata ta e ridicola atunci cand incerci sa fii senzuala, alteori parul iti sta aiurea si discutiile voastre s-ar putea sa se transforme in certuri ce nu pot fi rezolvate cu un sarut pentru ca, pur si simplu, nu asa merge viata. Vreti sa va pocniti si nu pentru ca asa e "iubirea adevarata" ci pentru ca, intr-adevar, vreti sa va pocniti. Nicio comedie romantica de doi bani, clasata pe Imdb ca fiind "dulce,dulce,dulce" nu include in scenariu si posibilitatea unei relatii nu atat de usoara. Pentru ca nu te va invata nimeni ce sa faci atunci cand timpul se imparte in "impreuna" si "singuri", cand ajungi sa numeri secunde si minute si zile si nu poti sa te mai gandesti la nimic altceva. Si o parte din tine isi doreste ceva simplu, pe cand cealalta stie ca nu te-ai mai putea multumi niciodata cu altceva decat ce ai deja.
Nimeni nu iti zice, dar cu cat mai mare este ceva, cu atat mai multe distruge atunci cand este ruinat. Poate e un mod pesimist de a privi lucrurile, dar e real: tot ce este construit ajunge in ruine mai devreme sau mai tarziu. Si cu cat investesti mai mult timp si sentiment intr-o dragoste, cu atat mai multe pagube va lasa in urma ei. Si poti fi tu cel care sufera, poate fi celalalt sau puteti fi amandoi. Instinctul uman -daca ar functiona in astfel de momente- ti-ar spune sa fugi in directia cealalta cat vezi cu ochii, ti-ar pregati corpul pentru fuga sau lupta (dar cine poate sa lupte cu sentimentele proprii?). Insa creierul tau natang te indruma in directia pseudo-pericolului care de fapt este tot ce ti-ai fi putut dori vreodata. Asa ca termini de construit ce ai inceput, desi esti un arhitect si un inginer oribil, continui sa muncesti pentru ceva ce iti doresti, oricat de dificil este. Si experienta nu te ajuta aici, dificultatea este invers proportionala cu ea si direct proportionala cu riscul. Dar te risti: iti bagi picioarele si te risti pentru ca e frumos si pentru ca nu exista clisee sau limite, nu exista minciuni sau termene limita. Totul este infinit. Tot ce ti-ai dorit intr-o cantitate ce nu poate fi limitata de matematica. Si sfarsitul nici macar nu se vede de pe norisorul pe care stai si chiar daca ti-l poti imagina sau poti pretinde ca stii sa il previi sau preconizezi, ramai si construiesti pentru ca asta iti place sa faci.
Si da, constructia este o metafora pentru relatie. Si nu, nu esti singurul care se chinuie.
Se va darama. Fie ca e acum sau peste 163 de ani. Fie ca e vorba de o despartire decisa la comun, sau ceva ce se petrece independent de voi. Viata are sfarsit si odata cu ea, cladirea se prabuseste. Iar unul dintre voi o sa sufere.
Mai este ceva: stii cand stii ca e cladirea potrivita? Atunci cand iti doresti din tot sufletul sa fii tu cel care ajunge in lacrimi.
Nimeni nu iti zice, dar cu cat mai mare este ceva, cu atat mai multe distruge atunci cand este ruinat. Poate e un mod pesimist de a privi lucrurile, dar e real: tot ce este construit ajunge in ruine mai devreme sau mai tarziu. Si cu cat investesti mai mult timp si sentiment intr-o dragoste, cu atat mai multe pagube va lasa in urma ei. Si poti fi tu cel care sufera, poate fi celalalt sau puteti fi amandoi. Instinctul uman -daca ar functiona in astfel de momente- ti-ar spune sa fugi in directia cealalta cat vezi cu ochii, ti-ar pregati corpul pentru fuga sau lupta (dar cine poate sa lupte cu sentimentele proprii?). Insa creierul tau natang te indruma in directia pseudo-pericolului care de fapt este tot ce ti-ai fi putut dori vreodata. Asa ca termini de construit ce ai inceput, desi esti un arhitect si un inginer oribil, continui sa muncesti pentru ceva ce iti doresti, oricat de dificil este. Si experienta nu te ajuta aici, dificultatea este invers proportionala cu ea si direct proportionala cu riscul. Dar te risti: iti bagi picioarele si te risti pentru ca e frumos si pentru ca nu exista clisee sau limite, nu exista minciuni sau termene limita. Totul este infinit. Tot ce ti-ai dorit intr-o cantitate ce nu poate fi limitata de matematica. Si sfarsitul nici macar nu se vede de pe norisorul pe care stai si chiar daca ti-l poti imagina sau poti pretinde ca stii sa il previi sau preconizezi, ramai si construiesti pentru ca asta iti place sa faci.
Si da, constructia este o metafora pentru relatie. Si nu, nu esti singurul care se chinuie.
Se va darama. Fie ca e acum sau peste 163 de ani. Fie ca e vorba de o despartire decisa la comun, sau ceva ce se petrece independent de voi. Viata are sfarsit si odata cu ea, cladirea se prabuseste. Iar unul dintre voi o sa sufere.
Mai este ceva: stii cand stii ca e cladirea potrivita? Atunci cand iti doresti din tot sufletul sa fii tu cel care ajunge in lacrimi.
joi, 10 aprilie 2014
the hows and the whys i'll never get to know
How can people blindly believe in something that is not sure to exist? How can we put our trust in a greater force, naively thinking all the good comes from that? I've come to a point where i doubt everything I hear, I double check everything I see, I question everything I say or think. It's because nobody and nothing seems trust-worthy anymore. I'm becoming a hater, a frustrated person. But how could I remain ignorant and apathetic when faced with a world so mean, so tough?
How could I not question the potency of the law enforcement when I just read about a little girl who was raped by ten men and they barely got a punishment? How could I not be completely disgusted by the press when they write about how "she was dressed older than her age"? How could I frantically hope for love, believe in love, when in Dublin, a mother made her daughter (from when she was 4 until she was 9) have sex with different men for money? How the hell am I supposed to allow myself to have faith in this world and in humanity when I am fucking afraid of walking down the street at night by myself? How should I tell myself that it's okay when in fact, nothing is fucking okay? And please, I beg of you, tell me how could I not doubt God when I see all the shit that's happening all around, when I feel the hatred around me, when I notice the way people carelessly hurt and deceive and get nothing in return?
People are guilty of all the good they could have done and did not do. To me, it seems that we are more guilty of that than we are of the bad we do. So how does karma work? Does it even work at all? Am I better off spending my life chasing money and my own good rather than chasing the saving of this place we call home?
You see, these are questions that will forever be left without answer. (Except the last one. I'm starting to think the answer to the last question written above is "Yes- fuck, yes")
The facts are, we learn how to survive. We blindly believe in love and God and humanity because, truth is, we have no other choice.You can either fuck up your life by realizing that people suck, or you can look the other way: and that's not even ignorance, it's not lack of care, it's not apathy, it's not lack of compassion, it's not stupidity or indifference. It's the only way to not fall apart, to not blow up your mind with the over-thinking. And if you don't like the place, if you don't like the situation, you might try to be a little kinder, a little better, a little more helpful, but will ultimately see that the evil will always overcome the good. It doesn't mean you should stop being good, but it does mean you should stop hoping. Hope dies last? Yeah, right. It might seem awful of me to ask of you to give up on hope. But do you know what is worse than trying to change something, but not really hoping for it to happen? Trying to change something, filled with hope that proves to be false. If you still think that hope can save it all, good for you, I crave for your guileless. If you still hate the place too much, buy a rocket and move the fuck out, because it's all we have.
And I might seem deeply damaged, hopeless or damn broken, but at least I take my time to care and try to save something. I'm young, but not artless.
How could I not question the potency of the law enforcement when I just read about a little girl who was raped by ten men and they barely got a punishment? How could I not be completely disgusted by the press when they write about how "she was dressed older than her age"? How could I frantically hope for love, believe in love, when in Dublin, a mother made her daughter (from when she was 4 until she was 9) have sex with different men for money? How the hell am I supposed to allow myself to have faith in this world and in humanity when I am fucking afraid of walking down the street at night by myself? How should I tell myself that it's okay when in fact, nothing is fucking okay? And please, I beg of you, tell me how could I not doubt God when I see all the shit that's happening all around, when I feel the hatred around me, when I notice the way people carelessly hurt and deceive and get nothing in return?
People are guilty of all the good they could have done and did not do. To me, it seems that we are more guilty of that than we are of the bad we do. So how does karma work? Does it even work at all? Am I better off spending my life chasing money and my own good rather than chasing the saving of this place we call home?
You see, these are questions that will forever be left without answer. (Except the last one. I'm starting to think the answer to the last question written above is "Yes- fuck, yes")
The facts are, we learn how to survive. We blindly believe in love and God and humanity because, truth is, we have no other choice.You can either fuck up your life by realizing that people suck, or you can look the other way: and that's not even ignorance, it's not lack of care, it's not apathy, it's not lack of compassion, it's not stupidity or indifference. It's the only way to not fall apart, to not blow up your mind with the over-thinking. And if you don't like the place, if you don't like the situation, you might try to be a little kinder, a little better, a little more helpful, but will ultimately see that the evil will always overcome the good. It doesn't mean you should stop being good, but it does mean you should stop hoping. Hope dies last? Yeah, right. It might seem awful of me to ask of you to give up on hope. But do you know what is worse than trying to change something, but not really hoping for it to happen? Trying to change something, filled with hope that proves to be false. If you still think that hope can save it all, good for you, I crave for your guileless. If you still hate the place too much, buy a rocket and move the fuck out, because it's all we have.
And I might seem deeply damaged, hopeless or damn broken, but at least I take my time to care and try to save something. I'm young, but not artless.
miercuri, 5 martie 2014
inabilitati
Nu pot sa respir. Nu pot sa dorm sau sa stau treaza. Nu pot sa vorbesc, sa ascult, sa mananc ori sa beau. Nu pot decat sa traiesc de pe un moment pe altul, pentru ca mai incolo de minutul urmator, totul mi se pare infricosator. Mi-e teama.
Si nu pot sa respir. Tremur si as vrea sa plang, dar nici asta nu pot sa mai fac. Nici sa zambesc nu pot. Nu stiu incotro sa merg sau cu cine sa vorbesc. Mi-e scarba de mine si de ceea ce se intampla.
Si nu pot sa respir. Nu pot sa controlez nimic si asta ma innebuneste, intelegi? Am nevoie sa gandesc clar si liber dar nu mai reusesc. Sunt amortita si coplesita simultan, nu mai stiu la ce sa sper sau ce sa spun, pentru ca totul se duce la vale.
Si nu pot sa respir.
La dracu, nu pot sa mai respir si cumva, totusi, reusesc sa traiesc fara aer. Ceea ce e groaznic, pentru ca acum plamanii mei inspira tot felul de toxine deghizate-n sentimente. Si toate ma ametesc, ma sperie si ma fac sa vreau sa ma ascund sub plapuma pentru tot restul vietii.
Te urasc, pentru ca nu-mi mai lasi aer deloc.
nu pot sa respir.
nu pot sa respir.
nu pot sa respir cand nu esti aici.
Si nu pot sa respir. Tremur si as vrea sa plang, dar nici asta nu pot sa mai fac. Nici sa zambesc nu pot. Nu stiu incotro sa merg sau cu cine sa vorbesc. Mi-e scarba de mine si de ceea ce se intampla.
Si nu pot sa respir. Nu pot sa controlez nimic si asta ma innebuneste, intelegi? Am nevoie sa gandesc clar si liber dar nu mai reusesc. Sunt amortita si coplesita simultan, nu mai stiu la ce sa sper sau ce sa spun, pentru ca totul se duce la vale.
Si nu pot sa respir.
La dracu, nu pot sa mai respir si cumva, totusi, reusesc sa traiesc fara aer. Ceea ce e groaznic, pentru ca acum plamanii mei inspira tot felul de toxine deghizate-n sentimente. Si toate ma ametesc, ma sperie si ma fac sa vreau sa ma ascund sub plapuma pentru tot restul vietii.
Te urasc, pentru ca nu-mi mai lasi aer deloc.
nu pot sa respir.
nu pot sa respir.
nu pot sa respir cand nu esti aici.
vineri, 21 februarie 2014
matematica si fuga
7 miliarde de suflete, toate au ieșit în străzi ca să fugă spre, sau de, ceva. Naiba știe unde și când se vor opri. Dar 7 miliarde de suflete sunt într-un maraton nebun și străzile nu mai rezistă mult, lumea se cutremură și unii cad, se lovesc, iar alții încep să obosească. Sunt și unii care sfidează gravitația și îi vezi plutind ușor - li se spune fericiți- în timp ce majoritatea sunt buimaci și habar nu au ce vor sau de unde se cumpără așa ceva. Ăștia 7 miliarde sunt atât de fraieri încât au impresia că e o cursă, dar ei nici măcar nu fug în aceeași direcție.
Uită-te la ei, cum își dau coate și se-mping, se înjură și se scuipă atunci când căile lor se intersectează. În timp ce alții se admiră sau se săruta și se aruncă, îmbrățișați, în marea de oameni pierduți, fără să le pese că toți le văd indecența, ieșind mai apoi, levitând, ridicându-se deasupra tuturor fără pic de grijă. Apoi se mai întâmplă să și cadă din această reverie plutitoare -separat- și se lovesc; dar se ridică, se scutură, se uită în jur, văd că sunt singuri -din nou- și o iau la fugă.
7 miliarde de chipuri, toate diferite, toate speriate, toate confuze. 7 miliarde de combinări de caracteristici, formând 7 miliarde de personalități unice. 7 miliarde de dovezi că lumea e paradoxală în tot ceea ce o privește - suntem diferiți, dar atât de asemănători; perfecționiști dar atât de imperfecți; inteligenți, dar atât de proști. Alergăm și nu știm că totul ar fi mai simplu dacă ne-am opri să mai luăm o gură de aer din când în când. Nu,aici, printre 7 miliarde de ignoranți, să te oprești e ca și cum ți-ai accepta direct moartea. Dacă te oprești, te calcă în picioare și, dacă ești destul de norocos - sau ghinionist- să reziști la asta, rămâi singur, auzind în depărtare doar tropăitul violent a 7 miliarde de oameni grăbiți .
Vezi tu, planeta asta nu mai rezistă mult la fuga noastră nebună, iar noi suntem prea implicați să ne mai oprim. 7 miliarde e un număr mare, greoi, de suflete încărcate de fel și fel de sentimente ce le pun pe fugă. Însă de tine nu poți să fugi.
Iar eu, dragul meu, nu cred că mai pot să fug. Ce-ar fi să ne oprim amândoi? Poate că singurătatea departe de maratonul ăsta nu sună chiar așa de rău. Putem asculta împreună tropăitul violent al celor ce încă aleargă; putem să profităm de apatia noastră și să ne facem aici, în pustietate, un regat al statorniciei.
Uită-te la ei, cum își dau coate și se-mping, se înjură și se scuipă atunci când căile lor se intersectează. În timp ce alții se admiră sau se săruta și se aruncă, îmbrățișați, în marea de oameni pierduți, fără să le pese că toți le văd indecența, ieșind mai apoi, levitând, ridicându-se deasupra tuturor fără pic de grijă. Apoi se mai întâmplă să și cadă din această reverie plutitoare -separat- și se lovesc; dar se ridică, se scutură, se uită în jur, văd că sunt singuri -din nou- și o iau la fugă.
7 miliarde de chipuri, toate diferite, toate speriate, toate confuze. 7 miliarde de combinări de caracteristici, formând 7 miliarde de personalități unice. 7 miliarde de dovezi că lumea e paradoxală în tot ceea ce o privește - suntem diferiți, dar atât de asemănători; perfecționiști dar atât de imperfecți; inteligenți, dar atât de proști. Alergăm și nu știm că totul ar fi mai simplu dacă ne-am opri să mai luăm o gură de aer din când în când. Nu,aici, printre 7 miliarde de ignoranți, să te oprești e ca și cum ți-ai accepta direct moartea. Dacă te oprești, te calcă în picioare și, dacă ești destul de norocos - sau ghinionist- să reziști la asta, rămâi singur, auzind în depărtare doar tropăitul violent a 7 miliarde de oameni grăbiți .
Vezi tu, planeta asta nu mai rezistă mult la fuga noastră nebună, iar noi suntem prea implicați să ne mai oprim. 7 miliarde e un număr mare, greoi, de suflete încărcate de fel și fel de sentimente ce le pun pe fugă. Însă de tine nu poți să fugi.
Iar eu, dragul meu, nu cred că mai pot să fug. Ce-ar fi să ne oprim amândoi? Poate că singurătatea departe de maratonul ăsta nu sună chiar așa de rău. Putem asculta împreună tropăitul violent al celor ce încă aleargă; putem să profităm de apatia noastră și să ne facem aici, în pustietate, un regat al statorniciei.
luni, 10 februarie 2014
iubirea de sine si crimele ei
Stii ce-i mai fragil decat orice relatie, balon de sapun sau fulg de zapada? Stii ce , odata cu disparitia sa, poate sa iti cutremure intreaga lume, mai puternic decat ar face-o un cutremur sau un tsunami? Stii ce, prin simpla sa lipsa, te poate distruge fara drept de apel? Nu, habar n-ai.
Iubirea de sine.
Ce porcarie, nu? Dar ii admir pe cei care o au in cantitati nelimitate, pe cand ei nici nu stiu ce norocosi sunt. Sa fii capabil sa te privesti in fiecare zi in oglinda si sa-ti zambesti e mai greu decat sa-i zambesti altuia. Vezi tu, intr-o lume in care toate semnele iti dau de inteles ca nici nu esti si nici nu vei fi vreodata de ajuns, intr-o societate in care perfectiunea e considerata o necesitate, dar o imposibilitate simultan, e greu sa mai ai timp sa te apreciezi pe tine insuti. E o viata mult prea scurta ca sa fii tot ce iti doresti sa fii, iar tu esti prea lenes ca sa muncesti mai mult, prea prost ca sa nu ranesti -pe tine sau pe altii- , prea sentimental ca sa nu suferi si prea visator ca sa nu te ineci in sperante cretine. Si vorbesc despre "tine" pentru ca e usor sa generalizezi si mult mai greu sa personalizezi.
Nu mi-am plans niciodata de mila si nu cred ca vreau sa incep acum, dar sunt, totusi, intr-un punct in care pot spune ca am obosit si astfel, inteleg. E nevoie sa ajungi aici, sa fii dezamagit, dezgustat si satul de propria-ti persoana ca sa realizezi ca asta e cursul firesc al vietii. Nu e nimic neobisnuit, rusinos sau patetic in a-ti detesta, din cand in cand, eul. Poti sa-njuri, sa te-nchizi in tine, sa plangi sau nu, dar important e sa razbesti. Intr-un final. Si finalul ala e dulce si luminos si poate, cu putin noroc, o sa includa si un pic de dragoste pentru tine -de la tine- ca-i cea mai buna. Doar ca ai un drum de strabatut pana acolo, obstacole de trecut, asteptari si teluri de atins, vise de uitat, persoane de iertat, persoane de la care sa-ti ceri iertare..
P.S: Stiai ca aproximativ 3 000 de oameni se sinucid in lume zilnic? Majoritatea barbati. 3 000 de suflete ratacite, toate indesate in 24 de ore reci si triste. Si cica sa fim fericiti, cand fiecare zi poarta 3 000 de doliuri.
sâmbătă, 28 decembrie 2013
cu totii ne pierdem la sfarsit de an
Nu cred ca ma mai inteleg. Nu cred ca mai stiu ce vreau si cum sa-mi ofer asta. M-am pierdut, oarecum, pentru ca nu mai gasesc simplitate in niciun departament al vietii mele. Ar trebui sa ma cunosc, pana in punctul asta, dar nici macar asta n-am reusit sa fac. Sunt o enigma pentru mine insami si e deranjant. Imi dau seama, pe zi ce trece, ca-mi lipseste ceva. Incerc sa regasesc, asadar, acel ceva.. In orice, in oameni, in carti, in muzica, in scris, in somn, in vis, in imaginatie. E mai greu decat suna.
Mi-am facut un plan, totusi. Mi-am pus in minte ca, odata cu noul an, sa ma schimb. Vreau sa fiu un om de care sa-mi placa. Mie, nu altora. Vreau sa-mi fiu superioara pe toate planurile, sa fiu mandra si multumita. Sa elimin multi, multi oameni din aria mea de interes si sa ma regasesc in mine, nu in altii, ci doar in mine.
Doar ca e greu, stii? Pentru ca e o parte din mine care imi spune ca nu voi reusi niciodata. Ceea ce e ironic, deoarece obisnuiam sa fiu o persoana optimista. Da, daca e ceva ce urasc la mine, e absurditatea cu care cred in vise, in oameni, in viitor. Optimismul meu cretin care imi spune constant ca lucrurile o sa iasa minunat si refuzul meu e a accepta ca intamplarile precedente mi-au demonstrat fix contrarul a ceea ce imi place mie sa cred. Si totusi, cand am cea mai mare nevoie de el, nu reuseste sa se mai arate. Asa ajung oamenii depresivi? Nu alunec inca pe acea panta, a depresiei, dar daca o sa se intample asta in curand? Daca ura pe care o adun zilnic pentru ce vad in jurul meu va duce, ulterior, la o ura interna dedicata strict.. mie?
Ma uit in jur si detest cum oamenii nu sunt atat de constienti pe cat sunt eu. Detest ca in jur vad stiri penibile despre fete de 15 ani care cheama 5/6 ( naiba stie) baietii la ele acasa, vad oameni certandu-se inutil, oameni ignoranti, vad disperare si tristete. Urasc oamenii care se rezuma la a fi mediocri, genul de oameni care spun "ca virgula" in loc sa spuna "precum" sau "deoarece". Urasc oamenii care ranesc inutil, urasc oamenii care profita sau manipuleaza. Urasc certurile si tipetele, ii urasc pe cei care se supraestimeaza. Urasc stereotipurile si glumele proaste, urasc faptul ca oamenii intra si ies din viata ta sistematic, ca orice moment aparent de fericire imi scapa printre degete atat de rapid si ajung sa ma indoiesc de mine si de abilitatile mele de a-i multumi pe altii. Urasc ca increderea mea in umanitate, in viitor, in mine, scade. Si nimeni nu-si da seama. Pentru ca dispretul etern pe care il am, nemultumirea mea infinita sunt bine ascunse.
Mi-am facut un plan, totusi. Mi-am pus in minte ca, odata cu noul an, sa ma schimb. Vreau sa fiu un om de care sa-mi placa. Mie, nu altora. Vreau sa-mi fiu superioara pe toate planurile, sa fiu mandra si multumita. Sa elimin multi, multi oameni din aria mea de interes si sa ma regasesc in mine, nu in altii, ci doar in mine.
Doar ca e greu, stii? Pentru ca e o parte din mine care imi spune ca nu voi reusi niciodata. Ceea ce e ironic, deoarece obisnuiam sa fiu o persoana optimista. Da, daca e ceva ce urasc la mine, e absurditatea cu care cred in vise, in oameni, in viitor. Optimismul meu cretin care imi spune constant ca lucrurile o sa iasa minunat si refuzul meu e a accepta ca intamplarile precedente mi-au demonstrat fix contrarul a ceea ce imi place mie sa cred. Si totusi, cand am cea mai mare nevoie de el, nu reuseste sa se mai arate. Asa ajung oamenii depresivi? Nu alunec inca pe acea panta, a depresiei, dar daca o sa se intample asta in curand? Daca ura pe care o adun zilnic pentru ce vad in jurul meu va duce, ulterior, la o ura interna dedicata strict.. mie?
Ma uit in jur si detest cum oamenii nu sunt atat de constienti pe cat sunt eu. Detest ca in jur vad stiri penibile despre fete de 15 ani care cheama 5/6 ( naiba stie) baietii la ele acasa, vad oameni certandu-se inutil, oameni ignoranti, vad disperare si tristete. Urasc oamenii care se rezuma la a fi mediocri, genul de oameni care spun "ca virgula" in loc sa spuna "precum" sau "deoarece". Urasc oamenii care ranesc inutil, urasc oamenii care profita sau manipuleaza. Urasc certurile si tipetele, ii urasc pe cei care se supraestimeaza. Urasc stereotipurile si glumele proaste, urasc faptul ca oamenii intra si ies din viata ta sistematic, ca orice moment aparent de fericire imi scapa printre degete atat de rapid si ajung sa ma indoiesc de mine si de abilitatile mele de a-i multumi pe altii. Urasc ca increderea mea in umanitate, in viitor, in mine, scade. Si nimeni nu-si da seama. Pentru ca dispretul etern pe care il am, nemultumirea mea infinita sunt bine ascunse.
Cred ca asta iubesc la mine. Ah, ce priceputa sunt la a-mi ascunde dispretul!
Poate de asta m-am si pierdut. De asta nu ma mai inteleg.
Ca-s ascunse toate asa de bine, nici eu nu le mai gasesc.
joi, 5 decembrie 2013
late night thoughts
I can't be perfect, and I don't even think I want to. I can't fit you perfectly and I can't be exactly what you wanted. I have no idea how to please you or how to be your dream girl but I know I want you to choose me. Me and all my brokenness. Me and all my flaws. Me and all the ways I could make you feel adored.
I think that's what the perfect fit is, actually. A person that can comprehend each and every single one of your blemishes and try to embrace them rather than desperately correct them. Oh, and I have plenty to be embraced.
I don't know how to not be annoying and mean and ignorant. I don't know how to grow, how to become more mature, but I know you could teach me. Because you have the body and the mind of a person that looks like he could teach others a couple of things. A person I want and need right now.
Fuck the stupid tendency to aspire towards perfection and aspire towards something real for a change. Fuck the stupid tendency to aspire towards some sort of utopian love, when in fact all that it is are some words meant to get you what you want.
Be mine and I'll be yours and when we are in doubt regarding us, we'll kiss, make love, bake some cookies or get drunk. I don't know, let's just try it, that's all.
Call me.
sâmbătă, 23 noiembrie 2013
dorinte meschine
Vreau sa te cunosc. Mai mult decat te-a cunoscut cineva vreodata. Vreau sa stiu toate cacaturile care te enerveaza, toate micile placeri pe care le gasesti in lucrurile de zi cu zi, toate momentele in care simti nevoia sa fii rau, sau singur sau ignorant. Vreau sa stiu cum tii de mana si cum saruti, cum injuri si cum faci complimente. Vreau sa iti stiu vocea,pasii, rasul, plansul si cum iti dai ochii peste cap cand te stresez. Vreau sa stiu cat de tare iti bei cafeaua si cate secunde faci pauza intre doua fumuri de tigara. Vreau sa iti stiu toate defectele, compensate de infinitatea de virtuti pe care le posezi. Vreau sa vorbim despre vreme si despre tampeniile pe care le faceam cand eram mici si prosti. Vreau sa fim mici si prosti. Vreau sa fiu persoana careia te plangi, pe care iti versi nervii si careia ii ceri scuze cu un sarut scurt dar sincer. Poti sa ma minti si sa ma ignori, sa ma tradezi si sa ma dezamagesti ca sa am ce ierta.
Vreau sa ne certam des, sa avem parte de multe polemici: eu, optimista incurabila care crede intr-o lume salvata; tu, realistul, cinicul, care stie ca suntem niste idioti cu totii. Vreau sa tip la tine pentru ca nu ma lasi sa sper si tu sa imi tai rapid aripile spunandu-mi ca nu sunt o eroina si nu voi fi. Eu am sa te injur, am sa-ti zic sa iesi din casa si am sa te lovesc, tu ai sa-mi intorci spatele si peste 4 zile si multe lacrimi varsate o sa ne reunim : prosti si iertatori.
Vreau sa ma critici si sa ma lauzi, vreau sa iti arat toate partile mele rele, ca sa le urasti pe masura. Tu o sa-mi demonstrezi in cate feluri imi esti superior si de ce esti mai matur, dar o sa te tratez ca pe un copil pentru ca nu vreau sa-mi pese.
Vezi tu, vreau multe lucruri de la tine, dar n-am sa fac niciun efort ca sa le obtin. Vreau sa mi le oferi pe o tava, fara sa iti spun eu, sau sa iti cer ceva. Vreau sa ma cunosti atat de bine incat sa-ti dai seama de ce m-am suparat pe tine si exact cum sa ma impaci. Am asteptari prea mari de la tine, stiu, sunt absurde, utopice si nimeni nu le-ar putea satisface. Dar nu-mi pasa si nu o sa imi pese. Vreau sa stii asta.
Vreau sa fiu tot ce ai si totusi sa nu ma ai deloc.
Vreau sa ne certam des, sa avem parte de multe polemici: eu, optimista incurabila care crede intr-o lume salvata; tu, realistul, cinicul, care stie ca suntem niste idioti cu totii. Vreau sa tip la tine pentru ca nu ma lasi sa sper si tu sa imi tai rapid aripile spunandu-mi ca nu sunt o eroina si nu voi fi. Eu am sa te injur, am sa-ti zic sa iesi din casa si am sa te lovesc, tu ai sa-mi intorci spatele si peste 4 zile si multe lacrimi varsate o sa ne reunim : prosti si iertatori.
Vreau sa ma critici si sa ma lauzi, vreau sa iti arat toate partile mele rele, ca sa le urasti pe masura. Tu o sa-mi demonstrezi in cate feluri imi esti superior si de ce esti mai matur, dar o sa te tratez ca pe un copil pentru ca nu vreau sa-mi pese.
Vezi tu, vreau multe lucruri de la tine, dar n-am sa fac niciun efort ca sa le obtin. Vreau sa mi le oferi pe o tava, fara sa iti spun eu, sau sa iti cer ceva. Vreau sa ma cunosti atat de bine incat sa-ti dai seama de ce m-am suparat pe tine si exact cum sa ma impaci. Am asteptari prea mari de la tine, stiu, sunt absurde, utopice si nimeni nu le-ar putea satisface. Dar nu-mi pasa si nu o sa imi pese. Vreau sa stii asta.
Vreau sa fiu tot ce ai si totusi sa nu ma ai deloc.
sâmbătă, 21 septembrie 2013
----
Nu cred că am considerat vreodată că sunt destul. Nu pentru altcineva, ci pentru mine însămi. Mereu am căutat refugiu în alții, m-am atașat de alții mai mult decât de mine pentru că, simt eu, e mai bine.
Adevărul e că trăim toată viața cu o anumită tristețe ascunsă adânc în sufletele noastre. E chiar acolo, lângă dramul de fericire, tot etern. Doar că toți avem tendința de a ascunde partea asta tristă, de a o nega. Citim o carte, bem o cafea, vedem un film prost sau ne cumpărăm o țoală nouă. Ne ocupăm cu mici căcaturi, le facem nu pentru că am avea nevoie, ci pentru că ne e frică. Ne e teamă să fim triști, ne e teamă să simțim vreun fel de emoție negativă.
Singurătatea, de exemplu, o alungăm rapid prin intermedii cretine. Știi și tu, uneori ești la tine în cameră, sau în mașină sau într-o sală de așteptare și îți dai seama că ești singur. Dar nu-ți permiți să suferi, pentru că îți e frică, așa că intri pe facebook, pe twitter, pe tumblr, dai un telefon, trimiți un mesaj, orice numai să nu rămâi vreo secundă tu cu tine. Pentru că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri e să îți dai seama că nu ești persoana care credeai că ești și asta se poate întâmpla ușor într-un moment de introspectivă. E terifiant, într-adevăr, să încerci să te cunoști, să descoperi vreun fel de tristețe sau frustrare bine ascunsă în interior, așa că te ascunzi în grupuri de oameni, te îngropi în bârfe sau te apuci de treburi inutile. Și cică pretindem că suntem egoiști, dar nu e egoism când facem lucrurile în așa fel încât să ne fie nouă bine. Nu, e doar lașitate. Pentru că ne e frică de situația în care ceva ar putea merge prost și noi am putea să ajungem din nou: doar noi cu noi înșine.
Vrem să gonim și solitudinea și temerile, dar nu știm ce sentimente frumoase sunt. Cum ne fac umani, mai puternici. Că nu sunt dezgustătoare, ci poetice, artistice. Sunt de o profunzime mult mai mare decât orice moment de fericire. Și nu, nu încerc să preamăresc sentimentele negative în defavoarea celor pozitive, încerc doar să alung teama constantă pe care o am, cum că nu sunt destul. E ceva atât de personal și totuși atât de răspândit. Desigur, majoritatea nu o recunoaștem decât în momente rare și crude de candoare șocantă. Abia atunci spunem cât de înfricoșător e când te simți rău sau singur și nimeni nu-i acolo pentru tine.
Dar toată viața, mergem singuri de fapt. Desigur, ai pe cineva lângă tine, cunoști sute dacă nu mii de oameni de-a lungul anilor tăi, vezi milioane de chipuri pe care le uiți aproape instant, dar singurul de care nu o să scapi niciodată e sufletul tău. De asta încercăm să îl facem cât mai frumos, cât mai arătos dar e mucegăit, e jegos pentru că nu ne obosim să îl analizăm într-un moment trist, urât, primejdios.
Și da, scriu toate astea pentru că prefer căcaturile în locul introspectivei.
Adevărul e că trăim toată viața cu o anumită tristețe ascunsă adânc în sufletele noastre. E chiar acolo, lângă dramul de fericire, tot etern. Doar că toți avem tendința de a ascunde partea asta tristă, de a o nega. Citim o carte, bem o cafea, vedem un film prost sau ne cumpărăm o țoală nouă. Ne ocupăm cu mici căcaturi, le facem nu pentru că am avea nevoie, ci pentru că ne e frică. Ne e teamă să fim triști, ne e teamă să simțim vreun fel de emoție negativă.
Singurătatea, de exemplu, o alungăm rapid prin intermedii cretine. Știi și tu, uneori ești la tine în cameră, sau în mașină sau într-o sală de așteptare și îți dai seama că ești singur. Dar nu-ți permiți să suferi, pentru că îți e frică, așa că intri pe facebook, pe twitter, pe tumblr, dai un telefon, trimiți un mesaj, orice numai să nu rămâi vreo secundă tu cu tine. Pentru că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri e să îți dai seama că nu ești persoana care credeai că ești și asta se poate întâmpla ușor într-un moment de introspectivă. E terifiant, într-adevăr, să încerci să te cunoști, să descoperi vreun fel de tristețe sau frustrare bine ascunsă în interior, așa că te ascunzi în grupuri de oameni, te îngropi în bârfe sau te apuci de treburi inutile. Și cică pretindem că suntem egoiști, dar nu e egoism când facem lucrurile în așa fel încât să ne fie nouă bine. Nu, e doar lașitate. Pentru că ne e frică de situația în care ceva ar putea merge prost și noi am putea să ajungem din nou: doar noi cu noi înșine.
Vrem să gonim și solitudinea și temerile, dar nu știm ce sentimente frumoase sunt. Cum ne fac umani, mai puternici. Că nu sunt dezgustătoare, ci poetice, artistice. Sunt de o profunzime mult mai mare decât orice moment de fericire. Și nu, nu încerc să preamăresc sentimentele negative în defavoarea celor pozitive, încerc doar să alung teama constantă pe care o am, cum că nu sunt destul. E ceva atât de personal și totuși atât de răspândit. Desigur, majoritatea nu o recunoaștem decât în momente rare și crude de candoare șocantă. Abia atunci spunem cât de înfricoșător e când te simți rău sau singur și nimeni nu-i acolo pentru tine.
Dar toată viața, mergem singuri de fapt. Desigur, ai pe cineva lângă tine, cunoști sute dacă nu mii de oameni de-a lungul anilor tăi, vezi milioane de chipuri pe care le uiți aproape instant, dar singurul de care nu o să scapi niciodată e sufletul tău. De asta încercăm să îl facem cât mai frumos, cât mai arătos dar e mucegăit, e jegos pentru că nu ne obosim să îl analizăm într-un moment trist, urât, primejdios.
Și da, scriu toate astea pentru că prefer căcaturile în locul introspectivei.
vineri, 30 august 2013
hurt people hurt
I wish I'd known.
About the pain he was hiding.
I mean, we all feel it, but for him it was more than that. It was more than the usual human-hurting-sort-of-pain.
I wish I had seen it in his eyes when we first met. I wish I had looked just a little deeper. I mean, he had told me he was hurt but I didn't know the whole truth. I wish I hadn't stopped at noticing how dark his eyes are because if I would have looked beneath that, I would have seen that the colour they had wasn't all because of the melanin concentration on his iris. It was more, way more than that.
I wish I had at least heard it. In his words, the ones he whispered, the ones he said loudly because now I know for sure that all the hurting was there, screaming behind his voice. If I had listened a little closer I would have known. But all I cared about was his sweet voice and how in love I was with the way he called my name.
I wish I had felt it, when he first grabbed my hand or when he ran his fingers through my hair. I wish that pain would have been like electricity, would have run through my body as it was running through his. I wish I could have felt it, but I was too busy thinking that his skin is touching mine, too busy to notice that he was reaching out.
I wish I could have tasted it. When he kissed me, pressing his lips against mine. You know how they say that when you kiss you can sense if the one your kissing is fit to be your potential mate? You exchange chemosensory cues and assess whether or not you are both healthy. Great thing, right? Except it's not. Dammit, I wish I could have felt his pain, not if he was fit to be my mate. Why do I give a shit about that? I wanted to save him. Why couldn't I just taste his hurting? His lips pressed against mine, his tongue next to mine, his hands touching my body, my hands touching his, all this pshysical interaction but the lack of ability to sense the agony in his heart.
But the truth is, I'm too human. Too regular, too keen on trying to be the best I can be when in fact, the person right next to me is at its worst.Now it's just too fucking late. I couldn't see it, hear it, feel it or taste it, but I can sure as hell see the consequences. But the consequences mean it's past the time when I could have changed something. I couldn't save him, so he kept on hurting. Hurt people hurt, they say. He chose himself to hurt. And how the fuck do you save someone from themselves?
About the pain he was hiding.
I mean, we all feel it, but for him it was more than that. It was more than the usual human-hurting-sort-of-pain.
I wish I had seen it in his eyes when we first met. I wish I had looked just a little deeper. I mean, he had told me he was hurt but I didn't know the whole truth. I wish I hadn't stopped at noticing how dark his eyes are because if I would have looked beneath that, I would have seen that the colour they had wasn't all because of the melanin concentration on his iris. It was more, way more than that.
I wish I had at least heard it. In his words, the ones he whispered, the ones he said loudly because now I know for sure that all the hurting was there, screaming behind his voice. If I had listened a little closer I would have known. But all I cared about was his sweet voice and how in love I was with the way he called my name.
I wish I had felt it, when he first grabbed my hand or when he ran his fingers through my hair. I wish that pain would have been like electricity, would have run through my body as it was running through his. I wish I could have felt it, but I was too busy thinking that his skin is touching mine, too busy to notice that he was reaching out.
I wish I could have tasted it. When he kissed me, pressing his lips against mine. You know how they say that when you kiss you can sense if the one your kissing is fit to be your potential mate? You exchange chemosensory cues and assess whether or not you are both healthy. Great thing, right? Except it's not. Dammit, I wish I could have felt his pain, not if he was fit to be my mate. Why do I give a shit about that? I wanted to save him. Why couldn't I just taste his hurting? His lips pressed against mine, his tongue next to mine, his hands touching my body, my hands touching his, all this pshysical interaction but the lack of ability to sense the agony in his heart.
But the truth is, I'm too human. Too regular, too keen on trying to be the best I can be when in fact, the person right next to me is at its worst.Now it's just too fucking late. I couldn't see it, hear it, feel it or taste it, but I can sure as hell see the consequences. But the consequences mean it's past the time when I could have changed something. I couldn't save him, so he kept on hurting. Hurt people hurt, they say. He chose himself to hurt. And how the fuck do you save someone from themselves?
joi, 15 august 2013
scrisoare 3
A.M.R: 169
Draguto,
Mi-a luat mult sa-ti raspund, stiu, da, nu mai comenta atata. Stiu ca ma iubesti, desi imi place sa te aud cand o spui, sau in cazul asta sa o citesc in scrisul tau mic si tremurat (sa recunoastem, tremuri din toate incheieturile cand te gandesti la ce simti pentru mine). Si stii si tu ca e reciproc.
Am iesit cu tipa de care iti ziceam, de vreo 6 ori cam asa. Mna, e mediocra, ii plac pisicile si muzica veche, pe care o asculta la pick-up-ul bunicului ei. E blonda si are niste ochi caprui, deloc interesanti (spre deosebire de ai tai) si are un corp misto, dar nu ma atrage incredibil de mult. Ies cu ea mai mult din plictiseala, o tin de mana, o sarut, ma culc cu ea si-mi doresc sa fi fost tu.
Nu mai vreau sa stau aici. Adica da, totul e ok si distractiv dar parca imi e dor de casa, de ceea ce cunosc cel mai bine. Ba, nu stiu, independenta e placuta dar nu chiar in exces. Sunt singur fara tine, cred. Abia astept sa vin, sa ne plimbam impreuna, sa-ti vad tatuajul si nu numai, daca intelegi...
Am fost la un concert aseara, ceva spre rock, asa, o trupa necunoscuta dar muzica destul de buna. Ne-am imbatat toti, ne-am urcat pe scena, am fost dati afara si batuti mar de paznici pe o alee de langa. Am incercat sa ma apar, i-am tras si eu niste pumni dar am iesit cam sifonat, asta recunosc. Intre timp, tipa de care iti povesteam urla isteric, mai avea un pic si lesina, asta ca sa vezi ce cuceritor sunt. Cand am ajuns la mine facea pe asistenta, imi punea comprese de gheata peste tot. E grijulie si ii pasa, dar eu am profitat de moment ca sa facem sex. A fost dureros avand in vedere prin ce trecusem, dar tot placut! Probabil iti dai ochii peste cap si ai vrea sa imi spui ca sunt un dobitoc, dar nu ai dreptul pentru ca esti impreuna cu uratul ala.
Apropo, cand vin acasa nici sa nu aud de el, il parasesti pana atunci ca avem nebunii de facut, "lucruri" de incercat.
Tot nu-mi vine sa cred ca e august. Stii cat urasc luna asta, stiu cat iubesti luna asta. Ai realizat vreodata ce diferiti suntem? Avem atat de multe chestii care ne despart si atat de putine care ne apropie.
De exemplu.
Si sa nu uit si de:
Draguto,
Mi-a luat mult sa-ti raspund, stiu, da, nu mai comenta atata. Stiu ca ma iubesti, desi imi place sa te aud cand o spui, sau in cazul asta sa o citesc in scrisul tau mic si tremurat (sa recunoastem, tremuri din toate incheieturile cand te gandesti la ce simti pentru mine). Si stii si tu ca e reciproc.
Am iesit cu tipa de care iti ziceam, de vreo 6 ori cam asa. Mna, e mediocra, ii plac pisicile si muzica veche, pe care o asculta la pick-up-ul bunicului ei. E blonda si are niste ochi caprui, deloc interesanti (spre deosebire de ai tai) si are un corp misto, dar nu ma atrage incredibil de mult. Ies cu ea mai mult din plictiseala, o tin de mana, o sarut, ma culc cu ea si-mi doresc sa fi fost tu.
Nu mai vreau sa stau aici. Adica da, totul e ok si distractiv dar parca imi e dor de casa, de ceea ce cunosc cel mai bine. Ba, nu stiu, independenta e placuta dar nu chiar in exces. Sunt singur fara tine, cred. Abia astept sa vin, sa ne plimbam impreuna, sa-ti vad tatuajul si nu numai, daca intelegi...
Am fost la un concert aseara, ceva spre rock, asa, o trupa necunoscuta dar muzica destul de buna. Ne-am imbatat toti, ne-am urcat pe scena, am fost dati afara si batuti mar de paznici pe o alee de langa. Am incercat sa ma apar, i-am tras si eu niste pumni dar am iesit cam sifonat, asta recunosc. Intre timp, tipa de care iti povesteam urla isteric, mai avea un pic si lesina, asta ca sa vezi ce cuceritor sunt. Cand am ajuns la mine facea pe asistenta, imi punea comprese de gheata peste tot. E grijulie si ii pasa, dar eu am profitat de moment ca sa facem sex. A fost dureros avand in vedere prin ce trecusem, dar tot placut! Probabil iti dai ochii peste cap si ai vrea sa imi spui ca sunt un dobitoc, dar nu ai dreptul pentru ca esti impreuna cu uratul ala.
Apropo, cand vin acasa nici sa nu aud de el, il parasesti pana atunci ca avem nebunii de facut, "lucruri" de incercat.
Tot nu-mi vine sa cred ca e august. Stii cat urasc luna asta, stiu cat iubesti luna asta. Ai realizat vreodata ce diferiti suntem? Avem atat de multe chestii care ne despart si atat de putine care ne apropie.
De exemplu.
- Ce ne distanteaza: pai distanta (d'oh), faptul ca eu sunt inteligent si tu esti o prostuta, iubitul tau, faptul ca esti mai mica, luna august, 169 de zile, cartile proaste pe care le citesti, tampeniile pe care le spui.
- Ce ne apropie: faptul ca sunt nebun dupa tine, faptul ca esti nebuna dupa mine, amintirile si o melodie.
Si sa nu uit si de:
when your hope falls down
Stiu ca ti-e dor,
si mie
duminică, 4 august 2013
nenorocitii si ora 4
Cand n-ai somn la 4 dimineata, te gandesti vreodata ca poate ploaia e un cumul de lacrimi varsate de diverse persoane din lume? Ca frigul e format din toate lucrurile reci spuse de noi? Ca poate caldura apare atunci cand destula iubire a fost raspandita in jur, ca asta face norii sa se risipeasca? 4 e ora perfecta sa te gandesti ca fiecare intamplare ce ne implica direct e o urmare imediata a ceva ce am facut. Ca "dupa fapta si rasplata" sau karma, oricum ai vrea sa-i spui, e prezenta in toate aspectele vietii.
La 4 dimineata e cand iti spui "Stii, chestiile rele oricum se intampla. Mie, tie, tuturor." Si poate asa e, ele se intampla si poate nu sunt mai aprigi atunci cand esti un nenorocit. Poate nu o sa ai un accident sau o sa ti se termine bateria la telefon mai repede din cauza asta. Dar stii ce cu siguranta o sa se intample? O sa iti fie frig, o sa ploua si caldura aia, de care vorbeam mai devreme, nu o sa fie si la tine. Ca sa se inteleaga totusi, vorbesc metaforic, pentru ca haide sa fim seriosi, schimbarile climatice clar nu au nicio legatura cu dobitocul care te-a injurat ieri pentru ca mergeai incet pe trecerea de pietoni.
Dar sunt sigura ca ai fost si tu un nenorocit. Poate cu vointa ta sau fara, dar cu siguranta candva ai fost rautacios cu cineva. Sau n-ai reusit sa ii fii alaturi, i-ai divulgat secretele, l-ai ranit si acum iti dai seama ca e frig uneori, fara acel cineva. Esti si tu din cand in cand un cretin, nu iti dai seama ce le faci celor din jur, te crezi altruist pentru ca pui bani in cutia cu donatii de la kfc, cand de fapt nu ti-ai putea imagina un univers care nu creste si se dezvolta in jurul tau. Sa fim seriosi, cu toate cartile pe fata, esti cel mai important si asta e natural. Dar uneori, doar uneori, incearca sa-i vezi si pe ceilalti.
Pentru ca tristetea pe care o simti pe la 4 dimineata cand n-ai somn si n-ai cu cine vorbi, singuratatea aia, o alungi ulterior cu o portie buna de somn, dar stim amandoi ca revine urmatoarea noapte. Dupa ce toti dorm si tu ai ramas cumva treaz, tristetea aia apare pentru ca majoritatea timpului esti un nenorocit. Poate mai mult sau mai putin decat ceilalti, nu conteaza. Si ai fi in stare sa negi, sa te juri ca nu ti-ai dat seama ca raneai pe cineva cand ai spus cuvintele alea, sau ca nu ai stiut cat te iubea cand i-ai spus ca nu mai merge, poti sa te pui in genunchi, sa iti ceri iertare, sa promiti ca n-ai sa mai fii asa egoist, dar nu te-ai crede nici tu. Desigur, sa fii un nenorocit e in firea umana, sa ranesti e tot in firea umana. Dar stii ce mai e in firea umana? Sa iubesti, sa ajuti, sa fii altruist, sa iti pese. Dar nenorocit sau altruist, iti promit, la 4 dimineata, tot singur esti.
De ce, habar n-am. Cred ca programul "dupa fapta si rasplata" se incheie undeva pe la 2 noaptea.
Asa ca invata sa te culci mai devreme, sa te scoli mai tarziu si sa iti umpli timpul ramas.
La 4 dimineata e cand iti spui "Stii, chestiile rele oricum se intampla. Mie, tie, tuturor." Si poate asa e, ele se intampla si poate nu sunt mai aprigi atunci cand esti un nenorocit. Poate nu o sa ai un accident sau o sa ti se termine bateria la telefon mai repede din cauza asta. Dar stii ce cu siguranta o sa se intample? O sa iti fie frig, o sa ploua si caldura aia, de care vorbeam mai devreme, nu o sa fie si la tine. Ca sa se inteleaga totusi, vorbesc metaforic, pentru ca haide sa fim seriosi, schimbarile climatice clar nu au nicio legatura cu dobitocul care te-a injurat ieri pentru ca mergeai incet pe trecerea de pietoni.
Dar sunt sigura ca ai fost si tu un nenorocit. Poate cu vointa ta sau fara, dar cu siguranta candva ai fost rautacios cu cineva. Sau n-ai reusit sa ii fii alaturi, i-ai divulgat secretele, l-ai ranit si acum iti dai seama ca e frig uneori, fara acel cineva. Esti si tu din cand in cand un cretin, nu iti dai seama ce le faci celor din jur, te crezi altruist pentru ca pui bani in cutia cu donatii de la kfc, cand de fapt nu ti-ai putea imagina un univers care nu creste si se dezvolta in jurul tau. Sa fim seriosi, cu toate cartile pe fata, esti cel mai important si asta e natural. Dar uneori, doar uneori, incearca sa-i vezi si pe ceilalti.
Pentru ca tristetea pe care o simti pe la 4 dimineata cand n-ai somn si n-ai cu cine vorbi, singuratatea aia, o alungi ulterior cu o portie buna de somn, dar stim amandoi ca revine urmatoarea noapte. Dupa ce toti dorm si tu ai ramas cumva treaz, tristetea aia apare pentru ca majoritatea timpului esti un nenorocit. Poate mai mult sau mai putin decat ceilalti, nu conteaza. Si ai fi in stare sa negi, sa te juri ca nu ti-ai dat seama ca raneai pe cineva cand ai spus cuvintele alea, sau ca nu ai stiut cat te iubea cand i-ai spus ca nu mai merge, poti sa te pui in genunchi, sa iti ceri iertare, sa promiti ca n-ai sa mai fii asa egoist, dar nu te-ai crede nici tu. Desigur, sa fii un nenorocit e in firea umana, sa ranesti e tot in firea umana. Dar stii ce mai e in firea umana? Sa iubesti, sa ajuti, sa fii altruist, sa iti pese. Dar nenorocit sau altruist, iti promit, la 4 dimineata, tot singur esti.
De ce, habar n-am. Cred ca programul "dupa fapta si rasplata" se incheie undeva pe la 2 noaptea.
Asa ca invata sa te culci mai devreme, sa te scoli mai tarziu si sa iti umpli timpul ramas.
sâmbătă, 27 iulie 2013
comeinourlittlehomemadeofloveandothershit
I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. It has a picket fence and a huge backyard, where I put a swing for us to lay in together, and I planted trees that have grown tall and now cast sort of artistic shadows all over the grass. Inside, the rooms are spacious enough for us to fit our love. The house has wooden floors and the most comfortable furniture I could find. It's perfect, love, for you and me. But you have failed to love it as much as I do, so dust is beginning to settle down all around our house. Please, though, come in and make yourself at home. We can sleep late in the morning and you can wake up to me being dressed in only my underwear and maybe a loose shirt. I'll make you coffee and cook you. And if you hate my cooking, we can order in and lay on the couch, half-naked and eat without giving a shit of all the mess we are making. We can turn on the music as loud as we want and go dancing around the backyard, we can watch every sunset together, from our balcony, whilst smoking cigarettes and drinking cheap wine. Then, we can make love in every room or shower together. We could even get a dog. We could annoy all our neighbours by being incredibly good looking. We'll give "home sweet home" a whole new meaning. In our little house, made of stone, wood and love, we could be invincible, darling.
Inside our home, we can share secrets and have arguments and hate each other as much as we want. I could throw plates at you and you can yell as loud as you want and then we could make peace, the way we know how. We can seal any sin with just a kiss inside our home. We can get scared, disappointed, jealous, crazy, stupid, frustrated and no one has to know; no one except each other. We can decorate and re-decorate, we can get drunk or high and fuck up our lives, we can listen to metal or indie; no one will give a shit; no one except each other.
Doesn't it entice you? A life only for us, inside our home, where we could both be just some fuck-ups pretending to be the richest?
I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. Inside, you'll never feel alone. It'll be home.
Inside our home, we can share secrets and have arguments and hate each other as much as we want. I could throw plates at you and you can yell as loud as you want and then we could make peace, the way we know how. We can seal any sin with just a kiss inside our home. We can get scared, disappointed, jealous, crazy, stupid, frustrated and no one has to know; no one except each other. We can decorate and re-decorate, we can get drunk or high and fuck up our lives, we can listen to metal or indie; no one will give a shit; no one except each other.
Doesn't it entice you? A life only for us, inside our home, where we could both be just some fuck-ups pretending to be the richest?
I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. Inside, you'll never feel alone. It'll be home.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)