cu totii ne pierdem la sfarsit de an

Nu cred ca ma mai inteleg. Nu cred ca mai stiu ce vreau si cum sa-mi ofer asta. M-am pierdut, oarecum, pentru ca nu mai gasesc simplitate in niciun departament al vietii mele. Ar trebui sa ma cunosc, pana in punctul asta, dar nici macar asta n-am reusit sa fac. Sunt o enigma pentru mine insami si e deranjant. Imi dau seama, pe zi ce trece, ca-mi lipseste ceva. Incerc sa regasesc, asadar, acel ceva.. In orice, in oameni, in carti, in muzica, in scris, in somn, in vis, in imaginatie. E mai greu decat suna.

Mi-am facut un plan, totusi. Mi-am pus in minte ca, odata cu noul an, sa ma schimb. Vreau sa fiu un om de care sa-mi placa. Mie, nu altora. Vreau sa-mi fiu superioara pe toate planurile, sa fiu mandra si multumita. Sa elimin multi, multi oameni din aria mea de interes si sa ma regasesc in mine, nu in altii, ci doar in mine.

Doar ca e greu, stii? Pentru ca e o parte din mine care imi spune ca nu voi reusi niciodata. Ceea ce e ironic, deoarece obisnuiam sa fiu o persoana optimista. Da, daca e ceva ce urasc la mine, e absurditatea cu care cred in vise, in oameni, in viitor. Optimismul meu cretin care imi spune constant ca lucrurile o sa iasa minunat si refuzul meu e a accepta ca intamplarile precedente mi-au demonstrat fix contrarul a ceea ce imi place mie sa cred. Si totusi, cand am cea mai mare nevoie de el, nu reuseste sa se mai arate. Asa ajung oamenii depresivi? Nu alunec inca pe acea panta, a depresiei, dar daca o sa se intample asta in curand? Daca ura pe care o adun zilnic pentru ce vad in jurul meu va duce, ulterior, la o ura interna dedicata strict.. mie?

Ma uit in jur si detest cum oamenii nu sunt atat de constienti pe cat sunt eu. Detest ca in jur vad stiri penibile despre fete de 15 ani care cheama 5/6 ( naiba stie) baietii la ele acasa, vad oameni certandu-se inutil, oameni ignoranti, vad disperare si tristete. Urasc oamenii care se rezuma la a fi mediocri, genul de oameni care spun "ca virgula" in loc sa spuna "precum" sau "deoarece". Urasc oamenii care ranesc inutil, urasc oamenii care profita sau manipuleaza. Urasc certurile si tipetele, ii urasc pe cei care se supraestimeaza. Urasc stereotipurile si glumele proaste, urasc faptul ca oamenii intra si ies din viata ta sistematic, ca orice moment aparent de fericire imi scapa printre degete atat de rapid si ajung sa ma indoiesc de mine si de abilitatile mele de a-i multumi pe altii. Urasc ca increderea mea in umanitate, in viitor, in mine, scade. Si nimeni nu-si da seama. Pentru ca dispretul etern pe care il am, nemultumirea mea infinita sunt bine ascunse.

Cred ca asta iubesc la mine. Ah, ce priceputa sunt la a-mi ascunde dispretul!

Poate de asta m-am si pierdut. De asta nu ma mai inteleg. 

Ca-s ascunse toate asa de bine, nici eu nu le mai gasesc.