mhm

Te-am cunoscut intr-o seara de vineri, inabordabil, la bar, cu tigara intre degete si un zambet atragator afisat. Te-ai oferit sa imi platesti bautura si-ai intins repede banii barmanului, iar eu ti-am multumit si m-am intors, sa plec. Te-ai pus in fata mea si uneori imi doresc sa nu o fi facut.
  "Nu merit un pupic?",intrebi.
  "Nu chiar.", zic.
  "Ce aroganta, auzi. Ma tin dupa tine."
   Uneori imi doresc sa te fi pupat, ca sa te plictisesc instantaneu, sa te retragi pentru ca as fi fost deja in bratele tale si stiu cum urasti sa agati asa rapid. In schimb, totusi, am vorbit cu tine, pentru ca erai amuzant si dulce si sincer si groaznic de chipes. Iar cand a trebuit sa plec m-ai luat in brate iar eu ti-am strecurat in buzunarul de la geaca numarul meu de telefon pe care,in incercarea de a parea interesanta, refuzasem sa ti-l impartasesc anterior. Ti-am zis ca daca "soarta vrea", poate ne vom reintalni, iar tu ai ramas trist si abatut si cu privirea aia a ta, in urma mea, sigur ca ma priveai pentru ultima oara. Uneori imi doresc sa fi fost adevarat.
   Ti-a luat 5 zile sa imi gasesti numarul. Iar cand m-ai sunat ti-ai cerut scuze de un miliard de ori ca nu iti verifici buzunarele, iar eu te-am iertat. Poate nu ar fi trebuit,totusi. Am iesit urmatoarea zi la un ceai. Si urmatoarea zi la alt ceai. Si urmatoarea zi tot la ceai, iar urmatoarea zi la o simpla plimbare. Si in fiecare zi m-ai lasat sa te tin de brat, iar seara ma conduceai acasa si ma pupai pe obraz si imi spuneai mereu ce bine miros si ca abia astepti sa ma vezi din nou. Si poate n-ar fi trebuit.
   Dupa cateva zile ne-am intalnit iarasi, ne-am plimbat cu masina ta, conduceai ca un disperat, iar eu iti spuneam ca esti nebun. "Dupa tine", raspundeai de fiecare data, iar eu taceam tot restul drumului. La urmatoarea plimbare, am inceput sa ies pe geam si sa urlu, asta pana cand ne-a oprit politia si ne-a certat. Iar noi am ras, impreuna. Poate n-ar fi trebuit.
  Urmatoarele zile ai uitat sa ma mai suni iar eu te uram pentru asta. Deja eram dependenta de tine. Stiam totul despre droguri,prafuri, tigari, alcool, vicii pe care ti le scoti din minte doar cu terapie si o duzina de psiho-terapeuti, dar nu-mi spusese nimeni ce sa faci cand drogul tau are un zambet minunat si o privire naucitoare. Intr-un final,m-ai sunat, dar prima data nu ti-am raspuns, inabordabila cica. Dupa, ne-am certat. Mi-ai zis ca sunt o copila pentru ca ma oftic din atat si ca uneori te enerveaza imaturitatea mea, iar eu am tipat la tine, ti-am inchis in nas si mi-am jurat ca nu-ti voi mai vorbi. Si poate ar fi fost mai bine daca ma tineam de cuvant.
  Dar n-am facut-o. Urmatoarea zi ne-am intalnit iar si dupa ce ne-am cerut scuze reciproc, te-am lasat sa ma saruti, iar tu m-ai lasat sa fiu iubita ta. Eram peste tot impreuna, tinandu-ne de mana, indragostiti, morti unul dupa celalalt. Eu imi neglijam apropiatii, tu pe ai tai. Dormeam mereu la tine, iar dimineata iti gateam omleta mea faimoasa, la care mereu strambai din nas, dar pe care o iubeai. Asa cum ma iubeai si pe mine. Ne-am promis ca vom fi impreuna mereu. Si poate n-ar fi trebuit. De fapt, ce mai conteaza, era deja prea tarziu sa ne mai detasam. Si totusi, tu ai reusit cumva. Intr-o saptamana ai disparut complet, naiba stie unde,iar eu am plans ca o proasta nopti la rand, fara sa imi dau seama daca te-am cunoscut vreodata cu adevarat. Poate nici n-ar fi trebuit.
   Ieri, ne-am revazut, dar cui ii mai pasa? Masina ta deja e veche si ceai bun in oras nu stiu unde mai gasesti. M-ai luat in brate si de data asta, dar nu mai am nimic sa-ti strecor in buzunar. Dar pentru ca plangeai in fata mea, ti-am promis ca nu te voi uita. Acum, ca ma gandesc, poate n-ar fi trebuit, totusi, sa te mint.

poate sigur

 poate că n-am făcut ce trebuie, sau poate da
 poate am văzut deja, sau poate vom vedea
 poate n-am știut eu ce să-ți spun, sau poate tu
 poate ne-am implicat prea mult,sau poate nu
 poate am greșit prea mult, sau poate doar eu
 sau poate doar tu;
 poate tot ce știam a fost o minciună
 poate pur și simplu, nu știm ce înseamnă împreună
 sau poate, doar poate, suntem perfecți așa,
 departe unul de altul,
 uitați unul de altul,
 cu dor, unul de altul,
 cu momente,unul cu altul
 și totuși,
 fără nimic;
 oricum cică dragostea-i gratis
 deci aruncăm de aiurea cu vorbe
 pentru că,în fond, nimic nu ne schimbă
 doar iubirea pentru celălalt
 care nu știu unde e
 dac-o găsești spune-i să vină
 să ne salveze, dacă vrem să fim salvați;
 vrem?
 poate că da, poate că nu
 poate ar trebui, dar mai degrabă nu
 poate că asta a fost tot.

te rog

   Imi ziceai, candva, ca iubirea depinde de noi, ca n-are varsta sau reguli, ca nu vrea sa fie platita si n-are nevoie de favoruri sau sa o accepte lumea. Ca exista,asa, pentru ca are ea chef si ca nu avem incotro decat sa ne supunem ei. Acum, desigur, ai uitat de tot ce-mi spuneai si ti-ai sfidat principiile cand ai afirmat ca ai omorat iubirea, sau ca,ma rog, noi doi am omorat-o.
   N-are reguli,asa e, apare cand vrea, iubirea, dar nu crezi ca unii o grabesc, ca o forteaza sa apara cand ea nu vrea? Oamenii,prin definitie vor prea mult, prea repede.
   Asa ai vrut si tu,tu asta care imi tineai morala ca tu cunosti viata si eu nu. As vrea sa pot sa-ti spun acum ce prost ai fost, cum ai stricat tot, cum mi-ai taiat avantul si cat de greu mi-a fost sa iti explic asta. Cu tine nu puteam sa vorbesc, pentru ca nu intelegeai, nu voiai sa ma asculti si te suparai. Sau te prefaceai ca ai inteles si de fapt ma urai, in adancul inimii tale. Ai adunat atata ura pana cand ai rabufnit, mi-ai spus in fata tot ce urai la mine si erau multe lucruri. Asa ca am plans. Si eu si tu, cu tot cu iubirea noastra.
   Si totusi, inca ma mai gandesc la tine cand n-am altceva mai bun de facut si inca mai tin minte, cum imi spuneai, "Iubirea-i ceva mai mare de atat;mai mare decat tine,mai mare decat mine,mai mare decat noi doi impreuna si pana nu crestem, te rog sa nu ma iubesti."

alegeri

   Gandeste-te ca intr-o zi te trezesti si totul e diferit. Nimeni nu te stie, nimeni nu te recunoaste, esti pur si simplu un strain. Nici ai tai nu te mai stiu, iar apartamentul in care te-ai trezit ti-e complet necunoscut. Ai iesi in strada, ai incepe o viata complet noua sau ai fugi dupa aia veche? Ai sansa sa alegi. De fapt, noi nu prea ne pricepem la a alege, asta pentru ca suntem superficiali si cautam satisfactia imediata,nu avem rabdare sa gandim si nici candoarea necesara unei alegeri obiective. Suntem grabiti sa ne iasa ceva, un avantaj, ceva, asa ca uitam sa luam in calcul toate posibilitatile.

    Citisem intr-o carte intrebarea "Daca ai stii ce fel de lume te asteapta, ai mai accepta sa te nasti?" si habar nu aveam ce sa raspund. Bine,nu ca ar sta cineva pe capul meu sa imi exprim opinia, dar nici macar pentru mine, pentru calmul meu personal, nu sunt capabila sa raspund. Sau gandeste-te ca ai avea puterea sa faci pe oricine sa te iubeasca. Oricine ar folosi-o chiar si asupra celor pe care nu ii vrei aproape, doar ca ai vrea sa ii stii ca vor fi oricand acolo pentru tine. Asta pentru ca suntem superficiali si egoisti.Vrem totul pentru noi, cati mai multi prieteni, cati mai multi bani, cat mai multe like-uri pe facebook s.a.m.d. 

    Doar ca nu stim sa alegem.

    Nu ne multumim cu o alegere buna, personala, originala. Vrem optiunea care e pe placul tuturor. Urat spus, "spirit de turma". De asta ne bagam in treaba altora, pentru ca a noastra nu ne ajunge. Vrem subiecte de barfa, vrem motive de ura, suntem incapabili sa apreciem ceva sau sa ajutam. Am devenit niste prezente strict fizice, iar oameni in adevaratul sens al cuvantului sunt putini. Am ramas doar cu marlani, cu oameni ce rad de altii, ce inspira altora spiritul de inferioritate, am ramas cu cei ce s-ar urca pe un piedestal si ar da ordine in stanga si in dreapta, pentru a-si umfla ego-ul. Ascultam muzica de club, la maxim, fara versuri, pentru ca nu stim ce sa ne spunem. Suntem incapabili sa folosim vocabularul pe care il avem, sau cand il folosim,o facem ca sa ii bagam pe altii in rahat. 

    Citeste-o carte si cand postezi un citat pe facebook, baga-l macar si in cap. Sau, calea mai usoara, fa-te hater, comenteaza tot, strica tot, afiseaza o pseudoprofunzime prin intermediul versurilor lui Alex Velea postate pe site-urile de socializare, razi de cei ce nu au posibilitatile tale si e cel mai probabil sa ajungi un roman veritabil, cu multi fani. Nu uita sa pupi in fund, ca altfel nu-ti iese.

    Uite si o ultima alegere: marlan sau om de calitate.

.....

  Te-ai gandit vreodata cam cati prieteni pierzi in cursul vietii tale? Adica, oameni fata de care te-ai deschis, pentru care ai simtit ceva candva sunt, acum, straini. Si e ca si cum odata cu povestile alea pe care le-ai spus asa, fara nicio problema, le-ai lasat lor o particica din tine. Si acum au plecat, cu tot cu bucatica aia. Dar tu nu ii mai cunosti si esti plin de teama, pentru ca un necunoscut stie asa multe despre tine. De fapt, probabil ei au si uitat povestea despre ce ai facut tu cu prietenele tale intr-un moment de nebunie, probabil nu le mai pasa fostilor tai amici, dar tie tot iti este frica, pentru ca te-ai confesat asa usor.
  Fiecare prieten pe care l-ai avut vreodata are capacitatea de a intra, oarecum, in sufletul tau si ramane acolo. Dar din interior e cel mai usor sa ranesti, nu-i asa? Si te doare pentru ca ti-e frica. Doamne, cate se schimba intr-o viata si se vor mai schimba. Nu ti-e frica si ca in orice moment poti sa ii pierzi pe cei ce iti sunt alaturi?
  Ce nesigur e tot.
  Si infricosator. Poti sa pierzi tot intr-o secunda. Tot. Si de ce? Pentru ca tu cresti, te schimbi, oamenii o iau in directii diferite, isi intorc spatele, fara sa le pese. Si e atat de socant cand realizezi ca nu esti ce erai acum 5 ani, de exemplu.
  Dar pana atunci, pune mana si fii o persoana mai buna, pentru tine, pentru cei din jur. Ca sa nu mai pierzi bucatele din sufletul tau, irosite pe oameni ce nu merita.

...

Urasc mentalitatea "Daca acum faci asta, peste x ani ce o sa mai faci?". E genul de expresie pe care o foloseste maica-ta cand iti iei o fusta prea scurta; te intreaba ce o sa mai porti peste 10 ani. Sau tatal tau de fiecare data cand te incalti cu tocurile alea inalte, preferatele tale. Sau, baieti, asa va spune uneori si cate o tipa cand va imbracati cu cate un sacou demodat.

Urasc modul asta de a gandi, pentru ca,in sinea lui, e prost. Si nici nu ma intereseaza ca ar trebui sa respectam parerile altora,sa nu comentam gusturile s.a.m.d. Pentru ca aceeasi oameni care au mentalitatea asta, sunt cei care iti spun sa ai propriul stil si folosesc expresii de facebook, de genul "cel mai frumos machiaj e personalitatea ta", "BEYOUtiful", "cine nu te accepta asa cum esti nu iti merita timpul". Pai daca ne-am ghida dupa treburile astea, am fi clar fiecare pe cont propriu. Societatea in general nu te accepta asa cum esti, asta nu inseamna ca trebuie sa te izolezi sau, mai rau, sa te sinucizi. Si nici nu vreau sa incep o discutie despre baietii care sunt mari gentilomi pe internet si spun cum ei apreciaza o tipa fara machiaj, pentru ca e superba naturala si apoi fug dupa toate pitipoancele fara pic de demnitate, dar cu destul fond de ten si ruj roz. Ipocrizia e in floare.

In orice caz, am derivat de la subiect. Ideea era ca nu poti sa sustii sus si tare ca esti un mare admirator al stilurilor originale si apoi sa te apuci sa te iei de tipa aia mai ratata de la tine din clasa pentru ca se imbraca precum o babuta. Unii au stilul unor persoane de 50 de ani,asta este. "Daca la 17 ani te imbraci cu fuste pana in pamant, la 50 de ani ce o sa faci?" O sa isi cumpere si mai multe fuste pana in pamant. Sau, poate, o sa isi ia o fusta mini. Si mai bine pentru tine, ai motiv sa postezi pe batraneipenibili.ro.

Asta-i marea problema a tarii noastre. Suntem atat de inchisi la minte incat ii e frica omului sa iasa pe strada daca nu e imbracat in conformitate cu ultimele tendinte. Intr-o tara civilizata si rationala, pot sa ma duc pana la magazinul de la colt in slapi, pantaloni largi, parul prins intr-o coada neglijenta si fara nicio porcarie pe fata, deoarece, ca sa vezi, am avut chef de niste chipsuri si am decis sa nu ma aranjez pentru o actiune de maxim 10 minute. Si ghici ce,in tara aia, nu o sa strambe nimeni din nas, nu o sa tremur de frica sa nu ma vada cineva cunoscut si nici nu o sa ma sictireasca vanzatoarea pentru ca par ca vin de pe apa sambetei. Desigur, cum poti sa te astepti sa traiesti intr-o tara decenta, cand romanul are mentalitati din astea idioate? De acord, totul la timpul lor, dar asta nu-ti da dreptul sa imi ordonezi mie hainele/obiectele/actiunile s.a.m.d. in ordine cronologica.

Si mai voiam sa ma leg si de discriminarea religioasa. Am auzit, intr-un context neimportant, o persoana numind alta persoana 'ignoranta' pentru ca indraznea sa creada intr-o putere divina. As fi comentat ceva, jur, dar desigur, nu cunosteam niciuna dintre cele doua persoane implicate. Cel mai tare m-a enervat ca "ignorantul" doar a afisat o privire stanjenita si a inghitit in sec. Poate chiar era ignorant, dar clar nu din cauza religiei. N-ai niciun drept sa ma critici pentru ca am abilitatea, spre deosebire de tine, sa accept ca exista ceva superior noua, superior a tot ce vom putea vreodata sa intelegem. Asa cum tu ai incredere ca nu o sa iti trag un pumn in orice moment, asa am si eu incredere in forta aia divina care ma sfatuieste constant sa nu o fac.

Am sarit de la un subiect la altul, dar macar mi-am exprimat punctele de vedere in ceea ce priveste carentele acestei tari in care traim. Nu urasc Romania, dar nici nu cred ca as sfatui pe cineva sa se mute aici, de exemplu. Imi pare rau, imi iubesc tara si iubesc unii dintre oamenii care o populeaza. Nu m-am rusinat niciodata de nationalitatea mea, doar ca uneori imi doresc sa ma fi nascult altundeva, undeva unde sa pot sa ies pe strada fara teama de a fi pocnita/furata/judecata. Imi pare rau, chiar imi pare.

nu-mi pare

   "Baiatul asta mi-a fost mereu alaturi", mi-am spus.
Ce naiba e in neregula cu mine? Sincer, mereu m-am putut baza pe el, mereu a fost sincer cu mine, niciodata nu m-a ranit in vreun fel. Intotdeauna l-am simtit aproape, dornic de mai mult decat o prietenie banala si falsa. Mi-am batut joc de el, stiu. S-a straduit sa-si ascunda sentimentele, sa para puternic, dar nu era, eu eram. L-am amagit, stiu. I-am spus minciuni, m-am prefacut ca il vreau, l-am tachinat cu vorbele mele, l-am chinuit si l-am sarutat, i-am dat sperante. Stiu,stiu ca l-am pacalit si ca am fost o nenorocita. Dar nu-mi pare rau.
     Luna trecuta,i-am spus-o. Eram la el ,ma invitase la o cafea. Stateam pe pervazul geamului de la bucatarie si el se tot plimba cu ceasca in mana. L-am intrebat ce are si mi-a raspuns sec ca nimic. L-am privit mai apoi pret de cateva minute, i-am analizat miscarile si era mai clar ca niciodata ca il framanta ceva. Mi-am dat seama dupa modul in care invartea ceasca in palme si dupa cum isi musca buza superioara, lucru pe care il face numai si numai cand e nerabdator. M-am dat jos de pe pervaz, am lasat ceasca pe masa si mi-am pus mainile in jurul gatului lui. "Spune-mi", am insistat. A expirat zgomotos, pe nas, a pus si el cafeaua pe masa, m-a apucat de talie si m-a impins usor pana i-am dat drumul. Dupa, si-a pus o mana la frunte, de parca isi lua temperatura si s-a intors cu spatele la mine. Respira greoi, ziceai ca e pe cale sa lesine. Mi-am dat ochii peste cap si m-am intors din nou spre geam. "Ce simti pentru mine?" spune, in final, dupa cateva secunde. Am chicotit, dar cand m-am intors am dat cu ochii de cea mai rece si serioasa privire pe care a avut-o vreodata asa ca m-am oprit brusc. Chiar astepta un raspuns. M-a intristat, pentru ca nu stiam ce sa ii raspund. Am tacut si l-am ascultat in timp ce arunca in mine cu fel si fel de metafore si epitete si clisee, toate legate de ceea ce simtea el pentru mine. Parte din mine se astepta la asta, asa ca se simtea oarecum triumfatoare, un pic aroganta si mandra. Dar cealalta parte il compatimea pentru ca, dincolo de atractia fizica, nicio parte din mine nu simte mai mult; nu puteam sa il ascult, stiam ca nu am replica. dar trebuia, nu aveam cum sa il ignor. "Ce simti pentru mine?" repeta, pe un ton mult mai ridicat decat cel anterior. "Nu stiu", soptesc. "Spune-mi", insista. "Am spus ca nu stiu!" urlu si ma intorc cu spatele la el. Ma apuca de un brat si se apropie incruntat. De data asta rostea cuvintele clar si raspicat, facand cate o pauza intre ele. "Spune-mi. Ce simti pentru mine?" "Nimic!" Ii spun si eu,la fel de raspicat, cu o privire dezgustata. S-a dat inapoi, de parca il lovisem cu ceva, ma privea socat si toata violenta de mai devreme ii disparuse de pe chip. Isi arcuise sprancenele si clipea des. Nu ma scapa din ochi, iar eu nu stiam ce sa zic. Scuipasem un singur cuvant, crunt dar adevarat, de altfel, si acum nici nu aveam bunul simt sa regret. Am decis, deci, sa invart cutitul in rana. "E adevarat", soptesc, ca pentru mine. Desigur, simturile lui se imbunatatisera grozav din moment ce isi luasese postura aia de vanator, asa ca imediat ce mi-a auzit replica s-a apropiat amenintator de mine. Am tresarit, dar nu eram speriata; nu mai era previzibil, cum il stiam. Avea miscari bruste,spontane, infricosatoare. Mi-a zambit. Initial nici nu am realizat, dar ma tinea strans de mana. i-am dat drumul si mi-am cerut scuze. Mi-am cerut scuze ca nu imi pasa. Nu imi pasa de el, nu imi pasa de toata scena asta, nu imi pasa de nimic. Mi-am cerut scuze, dar nu imi parea rau. "De ce?" m-a intrebat. Era tot ce voia sa stie, dar nu eram in stare nici atat sa ii spun. In schimb,am trecut pe langa el, mi-am luat geanta de la usa si am iesit din apartament. Cand coboram pe scari l-am observat in pragul usii si m-am oprit. I-am zambit si mi-a zambit. Doua zambete false, ca si cum mai aveam sa il vad vreodata, ca si cum nimic nu se intamplase, ca si cum ne iertaseram reciproc. El pe mine pentru ca eram incapabila sa simt ceva si eu pe el pentru ca era incapabil sa nu simta ceva. Pentru un moment, am fost doi straini, doi ipocriti nenorociti, care s-au mintit asa, sec, printr-o privire. Cat de strain l-am simtit in secunda aia, nu l-am mai simtit niciodata si nici nu o voi face. "Ma omori", zice. Am coborat scarile si m-am dus acasa. Pentru mine, nu se intamplase nimic extraordinar, nu eram trista, nu simteam nimic. Abia atunci m-am intrebat daca e ceva in neregula cu mine, dar am decis ca pur si simplu asa sunt eu si n-aveam ce sa fac.
  Au trecut 31 de zile si 6 ore. Nu l-am sunat si nu m-a sunat. Nu l-am mai vazut, uneori ma intreb cum arata si ce mai face, dar nu ii duc dorul.
  Mi-am batut joc de el, stiu. Dar acum, cand o sa isi bata si el joc de altcineva, o sa se gandeasca la mine si o sa il macin pe dinauntru, pana cand o sa vrea sa fie mai bun decat sunt eu.
  E aiurea ca nu-mi pasa? Nu; am dreptul sa ranesc. I-am spus de la inceput sa nu fie idiot, dar a fost, a meritat-o pentru ca m-a crezut mai umana decat sunt. Ma gandeam sa il sun, sa ii simt usurarea in voce, sa stiu cat de linistit e, acum ca m-am intors si sa aud cum decide sa nu mai repete greseala de a fi prea sincer. O sa aud toate astea, desi tot ce o sa spuna va fi un "buna" amarat. Pare urat din partea mea ca imi caut alinare in suferinta lui; de fapt, poate e urat din partea mea. As vrea sa imi para rau, dar nu-mi pare.