nu-mi pare

   "Baiatul asta mi-a fost mereu alaturi", mi-am spus.
Ce naiba e in neregula cu mine? Sincer, mereu m-am putut baza pe el, mereu a fost sincer cu mine, niciodata nu m-a ranit in vreun fel. Intotdeauna l-am simtit aproape, dornic de mai mult decat o prietenie banala si falsa. Mi-am batut joc de el, stiu. S-a straduit sa-si ascunda sentimentele, sa para puternic, dar nu era, eu eram. L-am amagit, stiu. I-am spus minciuni, m-am prefacut ca il vreau, l-am tachinat cu vorbele mele, l-am chinuit si l-am sarutat, i-am dat sperante. Stiu,stiu ca l-am pacalit si ca am fost o nenorocita. Dar nu-mi pare rau.
     Luna trecuta,i-am spus-o. Eram la el ,ma invitase la o cafea. Stateam pe pervazul geamului de la bucatarie si el se tot plimba cu ceasca in mana. L-am intrebat ce are si mi-a raspuns sec ca nimic. L-am privit mai apoi pret de cateva minute, i-am analizat miscarile si era mai clar ca niciodata ca il framanta ceva. Mi-am dat seama dupa modul in care invartea ceasca in palme si dupa cum isi musca buza superioara, lucru pe care il face numai si numai cand e nerabdator. M-am dat jos de pe pervaz, am lasat ceasca pe masa si mi-am pus mainile in jurul gatului lui. "Spune-mi", am insistat. A expirat zgomotos, pe nas, a pus si el cafeaua pe masa, m-a apucat de talie si m-a impins usor pana i-am dat drumul. Dupa, si-a pus o mana la frunte, de parca isi lua temperatura si s-a intors cu spatele la mine. Respira greoi, ziceai ca e pe cale sa lesine. Mi-am dat ochii peste cap si m-am intors din nou spre geam. "Ce simti pentru mine?" spune, in final, dupa cateva secunde. Am chicotit, dar cand m-am intors am dat cu ochii de cea mai rece si serioasa privire pe care a avut-o vreodata asa ca m-am oprit brusc. Chiar astepta un raspuns. M-a intristat, pentru ca nu stiam ce sa ii raspund. Am tacut si l-am ascultat in timp ce arunca in mine cu fel si fel de metafore si epitete si clisee, toate legate de ceea ce simtea el pentru mine. Parte din mine se astepta la asta, asa ca se simtea oarecum triumfatoare, un pic aroganta si mandra. Dar cealalta parte il compatimea pentru ca, dincolo de atractia fizica, nicio parte din mine nu simte mai mult; nu puteam sa il ascult, stiam ca nu am replica. dar trebuia, nu aveam cum sa il ignor. "Ce simti pentru mine?" repeta, pe un ton mult mai ridicat decat cel anterior. "Nu stiu", soptesc. "Spune-mi", insista. "Am spus ca nu stiu!" urlu si ma intorc cu spatele la el. Ma apuca de un brat si se apropie incruntat. De data asta rostea cuvintele clar si raspicat, facand cate o pauza intre ele. "Spune-mi. Ce simti pentru mine?" "Nimic!" Ii spun si eu,la fel de raspicat, cu o privire dezgustata. S-a dat inapoi, de parca il lovisem cu ceva, ma privea socat si toata violenta de mai devreme ii disparuse de pe chip. Isi arcuise sprancenele si clipea des. Nu ma scapa din ochi, iar eu nu stiam ce sa zic. Scuipasem un singur cuvant, crunt dar adevarat, de altfel, si acum nici nu aveam bunul simt sa regret. Am decis, deci, sa invart cutitul in rana. "E adevarat", soptesc, ca pentru mine. Desigur, simturile lui se imbunatatisera grozav din moment ce isi luasese postura aia de vanator, asa ca imediat ce mi-a auzit replica s-a apropiat amenintator de mine. Am tresarit, dar nu eram speriata; nu mai era previzibil, cum il stiam. Avea miscari bruste,spontane, infricosatoare. Mi-a zambit. Initial nici nu am realizat, dar ma tinea strans de mana. i-am dat drumul si mi-am cerut scuze. Mi-am cerut scuze ca nu imi pasa. Nu imi pasa de el, nu imi pasa de toata scena asta, nu imi pasa de nimic. Mi-am cerut scuze, dar nu imi parea rau. "De ce?" m-a intrebat. Era tot ce voia sa stie, dar nu eram in stare nici atat sa ii spun. In schimb,am trecut pe langa el, mi-am luat geanta de la usa si am iesit din apartament. Cand coboram pe scari l-am observat in pragul usii si m-am oprit. I-am zambit si mi-a zambit. Doua zambete false, ca si cum mai aveam sa il vad vreodata, ca si cum nimic nu se intamplase, ca si cum ne iertaseram reciproc. El pe mine pentru ca eram incapabila sa simt ceva si eu pe el pentru ca era incapabil sa nu simta ceva. Pentru un moment, am fost doi straini, doi ipocriti nenorociti, care s-au mintit asa, sec, printr-o privire. Cat de strain l-am simtit in secunda aia, nu l-am mai simtit niciodata si nici nu o voi face. "Ma omori", zice. Am coborat scarile si m-am dus acasa. Pentru mine, nu se intamplase nimic extraordinar, nu eram trista, nu simteam nimic. Abia atunci m-am intrebat daca e ceva in neregula cu mine, dar am decis ca pur si simplu asa sunt eu si n-aveam ce sa fac.
  Au trecut 31 de zile si 6 ore. Nu l-am sunat si nu m-a sunat. Nu l-am mai vazut, uneori ma intreb cum arata si ce mai face, dar nu ii duc dorul.
  Mi-am batut joc de el, stiu. Dar acum, cand o sa isi bata si el joc de altcineva, o sa se gandeasca la mine si o sa il macin pe dinauntru, pana cand o sa vrea sa fie mai bun decat sunt eu.
  E aiurea ca nu-mi pasa? Nu; am dreptul sa ranesc. I-am spus de la inceput sa nu fie idiot, dar a fost, a meritat-o pentru ca m-a crezut mai umana decat sunt. Ma gandeam sa il sun, sa ii simt usurarea in voce, sa stiu cat de linistit e, acum ca m-am intors si sa aud cum decide sa nu mai repete greseala de a fi prea sincer. O sa aud toate astea, desi tot ce o sa spuna va fi un "buna" amarat. Pare urat din partea mea ca imi caut alinare in suferinta lui; de fapt, poate e urat din partea mea. As vrea sa imi para rau, dar nu-mi pare.