cu totii ne pierdem la sfarsit de an

Nu cred ca ma mai inteleg. Nu cred ca mai stiu ce vreau si cum sa-mi ofer asta. M-am pierdut, oarecum, pentru ca nu mai gasesc simplitate in niciun departament al vietii mele. Ar trebui sa ma cunosc, pana in punctul asta, dar nici macar asta n-am reusit sa fac. Sunt o enigma pentru mine insami si e deranjant. Imi dau seama, pe zi ce trece, ca-mi lipseste ceva. Incerc sa regasesc, asadar, acel ceva.. In orice, in oameni, in carti, in muzica, in scris, in somn, in vis, in imaginatie. E mai greu decat suna.

Mi-am facut un plan, totusi. Mi-am pus in minte ca, odata cu noul an, sa ma schimb. Vreau sa fiu un om de care sa-mi placa. Mie, nu altora. Vreau sa-mi fiu superioara pe toate planurile, sa fiu mandra si multumita. Sa elimin multi, multi oameni din aria mea de interes si sa ma regasesc in mine, nu in altii, ci doar in mine.

Doar ca e greu, stii? Pentru ca e o parte din mine care imi spune ca nu voi reusi niciodata. Ceea ce e ironic, deoarece obisnuiam sa fiu o persoana optimista. Da, daca e ceva ce urasc la mine, e absurditatea cu care cred in vise, in oameni, in viitor. Optimismul meu cretin care imi spune constant ca lucrurile o sa iasa minunat si refuzul meu e a accepta ca intamplarile precedente mi-au demonstrat fix contrarul a ceea ce imi place mie sa cred. Si totusi, cand am cea mai mare nevoie de el, nu reuseste sa se mai arate. Asa ajung oamenii depresivi? Nu alunec inca pe acea panta, a depresiei, dar daca o sa se intample asta in curand? Daca ura pe care o adun zilnic pentru ce vad in jurul meu va duce, ulterior, la o ura interna dedicata strict.. mie?

Ma uit in jur si detest cum oamenii nu sunt atat de constienti pe cat sunt eu. Detest ca in jur vad stiri penibile despre fete de 15 ani care cheama 5/6 ( naiba stie) baietii la ele acasa, vad oameni certandu-se inutil, oameni ignoranti, vad disperare si tristete. Urasc oamenii care se rezuma la a fi mediocri, genul de oameni care spun "ca virgula" in loc sa spuna "precum" sau "deoarece". Urasc oamenii care ranesc inutil, urasc oamenii care profita sau manipuleaza. Urasc certurile si tipetele, ii urasc pe cei care se supraestimeaza. Urasc stereotipurile si glumele proaste, urasc faptul ca oamenii intra si ies din viata ta sistematic, ca orice moment aparent de fericire imi scapa printre degete atat de rapid si ajung sa ma indoiesc de mine si de abilitatile mele de a-i multumi pe altii. Urasc ca increderea mea in umanitate, in viitor, in mine, scade. Si nimeni nu-si da seama. Pentru ca dispretul etern pe care il am, nemultumirea mea infinita sunt bine ascunse.

Cred ca asta iubesc la mine. Ah, ce priceputa sunt la a-mi ascunde dispretul!

Poate de asta m-am si pierdut. De asta nu ma mai inteleg. 

Ca-s ascunse toate asa de bine, nici eu nu le mai gasesc.

late night thoughts

I can't be perfect, and I don't even think I want to. I can't fit you perfectly and I can't be exactly what you wanted. I have no idea how to please you or how to be your dream girl but I know I want you to choose me. Me and all my brokenness. Me and all my flaws. Me and all the ways I could make you feel adored.

I think that's what the perfect fit is, actually. A person that can comprehend each and every single one of your blemishes and try to embrace them rather than desperately correct them. Oh, and I have plenty to be embraced.

I don't know how to not be annoying and mean and ignorant. I don't know how to grow, how to become more mature, but I know you could teach me. Because you have the body and the mind of a person that looks like he could teach others a couple of things. A person I want and need right now.

Fuck the stupid tendency to aspire towards perfection and aspire towards something real for a change. Fuck the stupid tendency to aspire towards some sort of utopian love, when in fact all that it is are some words meant to get you what you want.

Be mine and I'll be yours and when we are in doubt regarding us, we'll kiss, make love, bake some cookies or get drunk. I don't know, let's just try it, that's all.

Call me.

dorinte meschine

    Vreau sa te cunosc. Mai mult decat te-a cunoscut cineva vreodata. Vreau sa stiu toate cacaturile care te enerveaza, toate micile placeri pe care le gasesti in lucrurile de zi cu zi, toate momentele in care simti nevoia sa fii rau, sau singur sau ignorant. Vreau sa stiu cum tii de mana si cum saruti, cum injuri si cum faci complimente. Vreau sa iti stiu vocea,pasii, rasul, plansul si cum iti dai ochii peste cap cand te stresez. Vreau sa stiu cat de tare iti bei cafeaua si cate secunde faci pauza intre doua fumuri de tigara. Vreau sa iti stiu toate defectele, compensate de infinitatea de virtuti pe care le posezi. Vreau sa vorbim despre vreme si despre tampeniile pe care le faceam cand eram mici si prosti. Vreau sa fim mici si prosti. Vreau sa fiu persoana careia te plangi, pe care iti versi nervii si careia ii ceri scuze cu un sarut scurt dar sincer. Poti sa ma minti si sa ma ignori, sa ma tradezi si sa ma dezamagesti ca sa am ce ierta.
    Vreau sa ne certam des, sa avem parte de multe polemici: eu, optimista incurabila care crede intr-o lume salvata; tu, realistul, cinicul, care stie ca suntem niste idioti cu totii. Vreau sa tip la tine pentru ca nu ma lasi sa sper si tu sa imi tai rapid aripile spunandu-mi ca nu sunt o eroina si nu voi fi. Eu am sa te injur, am sa-ti zic sa iesi din casa si am sa te lovesc, tu ai sa-mi intorci spatele si peste 4 zile si multe lacrimi varsate o sa ne reunim : prosti si iertatori.
     Vreau sa ma critici si sa ma lauzi, vreau sa iti arat toate partile mele rele, ca sa le urasti pe masura. Tu o sa-mi demonstrezi in cate feluri imi esti superior si de ce esti mai matur, dar o sa te tratez ca pe un copil pentru ca nu vreau sa-mi pese.
     Vezi tu, vreau multe lucruri de la tine, dar n-am sa fac niciun efort ca sa le obtin. Vreau sa mi le oferi pe o tava, fara sa iti spun eu, sau sa iti cer ceva. Vreau sa ma cunosti atat de bine incat sa-ti dai seama de ce m-am suparat pe tine si exact cum sa ma impaci. Am asteptari prea mari de la tine, stiu, sunt absurde, utopice si nimeni nu le-ar putea satisface. Dar nu-mi pasa si nu o sa imi pese. Vreau sa stii asta.
     Vreau sa fiu tot ce ai si totusi sa nu ma ai deloc.

----

 Nu cred că am considerat vreodată că sunt destul. Nu pentru altcineva, ci pentru mine însămi. Mereu am căutat refugiu în alții, m-am atașat de alții mai mult decât de mine pentru că, simt eu, e mai bine.
 Adevărul e că trăim toată viața cu o anumită tristețe ascunsă adânc în sufletele noastre. E chiar acolo, lângă dramul de fericire, tot etern. Doar că toți avem tendința de a ascunde partea asta tristă, de a o nega. Citim o carte, bem o cafea, vedem un film prost sau ne cumpărăm o țoală nouă. Ne ocupăm cu mici căcaturi, le facem nu pentru că am avea nevoie, ci pentru că ne e frică. Ne e teamă să fim triști, ne e teamă să simțim vreun fel de emoție negativă.

Singurătatea, de exemplu, o alungăm rapid prin intermedii cretine. Știi și tu, uneori ești la tine în cameră, sau în mașină sau într-o sală de așteptare și îți dai seama că ești singur. Dar nu-ți permiți să suferi, pentru că îți e frică, așa că intri pe facebook, pe twitter, pe tumblr, dai un telefon, trimiți un mesaj, orice numai să nu rămâi vreo secundă tu cu tine. Pentru că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri e să îți dai seama că nu ești persoana care credeai că ești și asta se poate întâmpla ușor într-un moment de introspectivă. E terifiant, într-adevăr, să încerci să te cunoști, să descoperi vreun fel de tristețe sau frustrare bine ascunsă în interior, așa că te ascunzi în grupuri de oameni, te îngropi în bârfe sau te apuci de treburi inutile. Și cică pretindem că suntem egoiști, dar nu e egoism când facem lucrurile în așa fel încât să ne fie nouă bine. Nu, e doar lașitate. Pentru că ne e frică de situația în care ceva ar putea merge prost și noi am putea să ajungem din nou: doar noi cu noi înșine.

Vrem să gonim și solitudinea și temerile, dar nu știm ce sentimente frumoase sunt. Cum ne fac umani, mai puternici. Că nu sunt dezgustătoare, ci poetice, artistice. Sunt de o profunzime mult mai mare decât orice moment de fericire. Și nu, nu încerc să preamăresc sentimentele negative în defavoarea celor pozitive, încerc doar să alung teama constantă pe care o am, cum că nu sunt destul. E ceva atât de personal și totuși atât de răspândit. Desigur, majoritatea nu o recunoaștem decât în momente rare și crude de candoare șocantă. Abia atunci spunem cât de înfricoșător e când te simți rău sau singur și nimeni nu-i acolo pentru tine.

 Dar toată viața, mergem singuri de fapt. Desigur, ai pe cineva lângă tine, cunoști sute dacă nu mii de oameni de-a lungul anilor tăi, vezi milioane de chipuri pe care le uiți aproape instant, dar singurul de care nu o să scapi niciodată e sufletul tău. De asta încercăm să îl facem cât mai frumos, cât mai arătos dar e mucegăit, e jegos pentru că nu ne obosim să îl analizăm într-un moment trist, urât, primejdios.
 
 Și da, scriu toate astea pentru că prefer căcaturile în locul introspectivei.

hurt people hurt

I wish I'd known.
About the pain he was hiding.
I mean, we all feel it, but for him it was more than that. It was more than the usual human-hurting-sort-of-pain.
I wish I had seen it in his eyes when we first met. I wish I had looked just a little deeper. I mean, he had told me he was hurt but I didn't know the whole truth. I wish I hadn't stopped at noticing how dark his eyes are because if I would have looked beneath that, I would have seen that the colour they had wasn't all because of the melanin concentration on his iris. It was more, way more than that.
I wish I had at least heard it. In his words, the ones he whispered, the ones he said loudly because now I know for sure that all the hurting was there, screaming behind his voice. If I had listened a little closer I would have known. But all I cared about was his sweet voice and how in love I was with the way he called my name.
I wish I had felt it, when he first grabbed my hand or when he ran his fingers through my hair. I wish that pain would have been like electricity, would have run through my body as it was running through his. I wish I could have felt it, but I was too busy thinking that his skin is touching mine, too busy to notice that he was reaching out.
I wish I could have tasted it. When he kissed me, pressing his lips against mine. You know how they say that when you kiss you can sense if the one your kissing is fit to be your potential mate? You exchange chemosensory cues and assess whether or not you are both healthy. Great thing, right? Except it's not. Dammit, I wish I could have felt his pain, not if he was fit to be my mate. Why do I give a shit about that? I wanted to save him. Why couldn't I just taste his hurting? His lips pressed against mine, his tongue next to mine, his hands touching my body, my hands touching his, all this pshysical interaction but the lack of ability to sense the agony in his heart.

But the truth is, I'm too human. Too regular, too keen on trying to be the best I can be when in fact, the person right next to me is at its worst.Now it's just too fucking late. I couldn't see it, hear it, feel it or taste it, but I can sure as hell see the consequences. But the consequences mean it's past the time when I could have changed something. I couldn't save him, so he kept on hurting. Hurt people hurt, they say. He chose himself to hurt. And how the fuck do you save someone from themselves?

scrisoare 3

A.M.R: 169
Draguto,
Mi-a luat mult sa-ti raspund, stiu, da, nu mai comenta atata. Stiu ca ma iubesti, desi imi place sa te aud cand o spui, sau in cazul asta sa o citesc in scrisul tau mic si tremurat (sa recunoastem, tremuri din toate incheieturile cand te gandesti la ce simti pentru mine). Si stii si tu ca e reciproc.

Am iesit cu tipa de care iti ziceam, de vreo 6 ori cam asa. Mna, e mediocra, ii plac pisicile si muzica veche, pe care o asculta la pick-up-ul bunicului ei. E blonda si are niste ochi caprui, deloc interesanti (spre deosebire de ai tai) si are un corp misto, dar nu ma atrage incredibil de mult. Ies cu ea mai mult din plictiseala, o tin de mana, o sarut, ma culc cu ea si-mi doresc sa fi fost tu.

Nu mai vreau sa stau aici. Adica da, totul e ok si distractiv dar parca imi e dor de casa, de ceea ce cunosc cel mai bine. Ba, nu stiu, independenta e placuta dar nu chiar in exces. Sunt singur fara tine, cred. Abia astept sa vin, sa ne plimbam impreuna, sa-ti vad tatuajul si nu numai, daca intelegi...

Am fost la un concert aseara, ceva spre rock, asa, o trupa necunoscuta dar muzica destul de buna. Ne-am imbatat toti, ne-am urcat pe scena, am fost dati afara si batuti mar de paznici pe o alee de langa. Am incercat sa ma apar, i-am tras si eu niste pumni dar am iesit cam sifonat, asta recunosc. Intre timp, tipa de care iti povesteam urla isteric, mai avea un pic si lesina, asta ca sa vezi ce cuceritor sunt. Cand am ajuns la mine facea pe asistenta, imi punea comprese de gheata peste tot. E grijulie si ii pasa, dar eu am profitat de moment ca sa facem sex. A fost dureros avand in vedere prin ce trecusem, dar tot placut! Probabil iti dai ochii peste cap si ai vrea sa imi spui ca sunt un dobitoc, dar nu ai dreptul pentru ca esti impreuna cu uratul ala.

Apropo, cand vin acasa nici sa nu aud de el, il parasesti pana atunci ca avem nebunii de facut, "lucruri" de incercat.

Tot nu-mi vine sa cred ca e august. Stii cat urasc luna asta, stiu cat iubesti luna asta. Ai realizat vreodata ce diferiti suntem? Avem atat de multe chestii care ne despart si atat de putine care ne apropie.
De exemplu.

• Ce ne distanteaza: pai distanta (d'oh), faptul ca eu sunt inteligent si tu esti o prostuta, iubitul tau, faptul ca esti mai mica, luna august, 169 de zile, cartile proaste pe care le citesti, tampeniile pe care le spui. 
• Ce ne apropie: faptul ca sunt nebun dupa tine, faptul ca esti nebuna dupa mine, amintirile si o melodie.

Ah, si dorul. Cum am putut uita de dor?
Si sa nu uit si de:

when your hope falls down

Stiu ca ti-e dor,

si mie

nenorocitii si ora 4

Cand n-ai somn la 4 dimineata, te gandesti vreodata ca poate ploaia e un cumul de lacrimi varsate de diverse persoane din lume? Ca frigul e format din toate lucrurile reci spuse de noi? Ca poate caldura apare atunci cand destula iubire a fost raspandita in jur, ca asta face norii sa se risipeasca? 4 e ora perfecta sa te gandesti ca fiecare intamplare ce ne implica direct e o urmare imediata a ceva ce am facut. Ca "dupa fapta si rasplata" sau karma, oricum ai vrea sa-i spui, e prezenta in toate aspectele vietii.

La 4 dimineata e cand iti spui "Stii, chestiile rele oricum se intampla. Mie, tie, tuturor." Si poate asa e, ele se intampla si poate nu sunt mai aprigi atunci cand esti un nenorocit. Poate nu o sa ai un accident sau o sa ti se termine bateria la telefon mai repede din cauza asta. Dar stii ce cu siguranta o sa se intample? O sa iti fie frig, o sa ploua si caldura aia, de care vorbeam mai devreme, nu o sa fie si la tine. Ca sa se inteleaga totusi, vorbesc metaforic, pentru ca haide sa fim seriosi, schimbarile climatice clar nu au nicio legatura cu dobitocul care te-a injurat ieri pentru ca mergeai incet pe trecerea de pietoni.

Dar sunt sigura ca ai fost si tu un nenorocit. Poate cu vointa ta sau fara, dar cu siguranta candva ai fost rautacios cu cineva. Sau n-ai reusit sa ii fii alaturi, i-ai divulgat secretele, l-ai ranit si acum iti dai seama ca e frig uneori, fara acel cineva. Esti si tu din cand in cand un cretin, nu iti dai seama ce le faci celor din jur, te crezi altruist pentru ca pui bani in cutia cu donatii de la kfc, cand de fapt nu ti-ai putea imagina un univers care nu creste si se dezvolta in jurul tau. Sa fim seriosi, cu toate cartile pe fata, esti cel mai important si asta e natural. Dar uneori, doar uneori, incearca sa-i vezi si pe ceilalti.

Pentru ca tristetea pe care o simti pe la 4 dimineata cand n-ai somn si n-ai cu cine vorbi, singuratatea aia, o alungi ulterior cu o portie buna de somn, dar stim amandoi ca revine urmatoarea noapte. Dupa ce toti dorm si tu ai ramas cumva treaz, tristetea aia apare pentru ca majoritatea timpului esti un nenorocit. Poate mai mult sau mai putin decat ceilalti, nu conteaza. Si ai fi in stare sa negi, sa te juri ca nu ti-ai dat seama ca raneai pe cineva cand ai spus cuvintele alea, sau ca nu ai stiut cat te iubea cand i-ai spus ca nu mai merge, poti sa te pui in genunchi, sa iti ceri iertare, sa promiti ca n-ai sa mai fii asa egoist, dar nu te-ai crede nici tu. Desigur, sa fii un nenorocit e in firea umana, sa ranesti e tot in firea umana. Dar stii ce mai e in firea umana? Sa iubesti, sa ajuti, sa fii altruist, sa iti pese. Dar nenorocit sau altruist, iti promit, la 4 dimineata, tot singur esti.

De ce, habar n-am. Cred ca programul "dupa fapta si rasplata" se incheie undeva pe la 2 noaptea.

Asa ca invata sa te culci mai devreme, sa te scoli mai tarziu si sa iti umpli timpul ramas.