comeinourlittlehomemadeofloveandothershit

I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. It has a picket fence and a huge backyard, where I put a swing for us to lay in together, and I planted trees that have grown tall and now cast sort of artistic shadows all over the grass. Inside, the rooms are spacious enough for us to fit our love. The house has wooden floors and the most comfortable furniture I could find. It's perfect, love, for you and me. But you have failed to love it as much as I do, so dust is beginning to settle down all around our house. Please, though, come in and make yourself at home. We can sleep late in the morning and you can wake up to me being dressed in only my underwear and maybe a loose shirt. I'll make you coffee and cook you. And if you hate my cooking, we can order in and lay on the couch, half-naked and eat without giving a shit of all the mess we are making. We can turn on the music as loud as we want and go dancing around the backyard, we can watch every sunset together, from our balcony, whilst smoking cigarettes and drinking cheap wine. Then, we can make love in every room or shower together. We could even get a dog. We could annoy all our neighbours by being incredibly good looking. We'll give "home sweet  home" a whole new meaning. In our little house, made of stone, wood and love, we could be invincible, darling.

Inside our home, we can share secrets and have arguments and hate each other as much as we want. I could throw plates at you and you can yell as loud as you want and then we could make peace, the way we know how. We can seal any sin with just a kiss inside our home. We can get scared, disappointed, jealous, crazy, stupid, frustrated and no one has to know; no one except each other. We can decorate and re-decorate, we can get drunk or high and fuck up our lives, we can listen to metal or indie; no one will give a shit; no one except each other.

Doesn't it entice you? A life only for us, inside our home, where we could both be just some fuck-ups pretending to be the richest?

I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. Inside, you'll never feel alone. It'll be home.

joc al puterii

Stiam ce face pentru ca o mai vazusem de atatea ori, o experimentasem de atatea ori. Scrasnea din dinti, avea maxilarul incordat si imi evita privirea. Clipea des si privea tavanul, incruntat. Am incercat sa il iau de mana, sa-i spun ca totul va fi bine, dar era departe -fizic si sufleteste- si nimic nu avea sa mai fie bine. Se misca de colo-colo si isi tuguiase buzele, privea impacientat pe geam, astepta sa ii treaca, dar stiam ca nu asa mergeau lucrurile. Isi trecea mainile prin par, iar eu incercam sa-i vorbesc.
  -Esti bine?
S-a intors spre mine si m-a privit dur, rece, de parca ii pusesem cea mai tampita intrebare din lume -nu era de blamat, chiar o facusem, pusesem cea mai cretina intrebare din lume, care are de obicei scopul de a impaca oamenii, cand de fapt, face lucrurile de un miliard de ori mai rele pentru ca respectivul caruia i se adreseaza intrebarea nici macar nu stie de unde sa inceapa sa ii explice idiotului care a pus intrebarea ca nu,nu e bine si nu va fii prea curand si nu stie ce sa faca, acum cand totul pare ca se duce de rapa si ca nu, intrebarea lui si prezenta lui nu ajuta asa ca daca ar putea disparea de pe fata pamantului ar fi minunat- dar intrebarea mea era ultima lui grija. Avea ochii rosii, iar sprancenele lui incercau sa se apropie disperate una de alta, formandui doua riduri adanci chiar intre ele. Era amuzant, chiar, sa il analizez. Isi musca buza, probabil ca sa nu urle si in mod ciudat, ma simteam atrasa de frustrarea lui neexprimata. E o persoana colerica, deci modul in care se stapanea ma surprindea. Deja trecusera peste 10 minute de cand ii dadusem vestea si el inca se controla fantastic de bine.

M-am apropiat si l-am luat de mana, usor, cat sa nu-l bruschez, dar cat sa stie -din atingerea mea- ca il iubesc si ca vreau sa il ajut cumva, sa fiu langa el. Insa nu mi-a apreciat mesajul sublim; si-a pus mana pe umarul meu si cu o miscare scurta, puternica, m-a impins incat mi-am pierdut un pic echilibrul; si cumpatul. Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe scaunul de langa biblioteca. El si-a incordat din nou maxilarul -incepea iarasi- dupa care si-a mutat privirea spre geam. Avea toti muschii incordati, imi dadeam seama pentru ca prin tricoul lui mulat nu era prea greu sa observ si oricum, tensiunea umpluse toata camera, probabil si tot orasul. Simteam stresul lui, temerea ca ar putea sa isi piarda controlul chiar in fata mea.

Ar fi trebuit sa simt mila, compasiune, sa plec in liniste din camera ca sa nu il ranesc mai mult decat o facusem deja, dar in excesul de putere ce imi trecea prin vene regaseam o inabilitate de a compatimi si mai mult, simteam ca era nesincer fata de mine, ca isi ascundea latura pe care, poate, as fi iubit-o daca mi-ar fi fost prezentata mai des. De pe scaun, i-am atintit ceafa cu privirea si am spus aproape in soapta:
-Poti sa nu mai fii asa fals, faci pe durul, de parca nu ai sentimente dar nu pacalesti pe nimeni. Poate daca ai reusi sa fii sincer macar o data nu am fi ajuns aici, dar nu, tu trebuie sa pretinzi ca nu te afecteaza nimic. Uite-te la tine, esti jalnic, stai cu spatele la mine de parca n-as mai fi aici. Si iti jur, mi-as dori sa nu fiu aici, dar mie, spre deosebire de tine,nu mi-e teama sa arat ca imi pasa.
Nu parea sa aiba efect si am continuat.
-Esti oricum un jeg de om, ranesti, dar te prefaci ca nu poti fi ranit.
Ofteaza si isi coboara capul. Puterea mea crestea considerabil si a lui scadea drastic. Am incetat sa ma uit la el si am inceput sa ma joc cu o suvita de par, eram deja nepasatoare.
-Niciodata n-ai tinut nici la mine, nici la altcineva. Esti independent, umbli prin lume de parca numai tu esti, de parca nu conteaza pe cine ranesti pe drum sau ce simt altii pentru tine. Minti si dezamagesti, dar ii faci pe altii sa se simta vinovati. Esti toxic, bolnav, inuman, de asta vreau sa ma indepartez. Pentru ca mi-e teama ca am sa ajung ca tine. Nu am sa neg, am avut momentele noastre frumoase, dar in fiecare dintre ele m-am simtit atat de singura pentru ca stiam cat imi pasa mie si cat iti pasa tie.
Nici nu mai era nevoie sa-l vad, stiam ca inca se abtine si ca puterea lui era undeva sub nivelul marii.
-Nu stiu cum te suporti, nu stiu cum te-am suportat, uite-te ce ipocrit esti. Chiar nu poti sa te intorci, sa ma privesti in ochi si sa imi spui sa nu plec?
M-am ridicat si m-am apropiat de el, mi-am pus capul pe spatele lui. Respira greu, abia se mai controla. Puterea mea crestea cu fiecare miscare tremurata a trunchiului lui - si erau multe.
-Nu poti. Nu pentru ca nu simti asta, ci pentru ca nu iti pasa destul incat sa o arati si tii la imaginea ta de dur- pe care oricum nu o mai cred- si cand am sa ies pe usa o sa ramai aici, privind pe geam si inghitindu-ti sentimentele, singur.
Ah, cata putere, cata placere.
S-a intors si mi-a pus mana pe gat, m-a tras mai aproape si si-a ingropat fata in parul meu. Ii puteam auzi suspinele si ii simteam lacrimile incalzindu-mi gatul. Plangea in liniste, tremura tot si ma strangea in brate mai puternic decat o facuse in vreun moment fericit al nostru. Mi-am pus capul pe umarul lui si i-am spus cat de rau imi parea pentru tot ce spusesem si am plans cu el, in acelasi ritm.
Puterea mea scadea, a lui crestea, pana au ajuns echilibrate. Acum nu mai trebuia sa il intreb, pentru ca stiam ca era bine si eu eram bine si noi aveam sa fim bine.

simetrie

Mereu ma uimeste cum buzele noastre sunt facute unele pentru celelalte, cum crapaturile din ale mele se aliniaza perfect peste ale tale, lasand loc chiar cat trebuie ca sa incapa si iubire intre ele. Si ador cum spatiile dintre degetele tale sunt perfecte pentru degetele mele, cum capul meu se aseaza perfect pe pieptul tau, iar bratul tau se muleaza intr-un mod ideal pe umerii mei. Ne incolacim asa usor, ca si cum corpurile noastre au dezvoltat o simetrie, unul fata de celalalt, ca iubirea dintre noi sa stea confortabil oricand ma tii in brate.

Si chiar sta,draga de ea. Sta cuminte intre buzele noastre, pe umerii nostri atunci cand ne tinem de mana, pe scuze dupa ce ne certam.

Chiar si asa, deseori nu ma pot abtine si ma-ntreb daca simetria noastra e-o minune a naturii sau o ciudatenie. Pana ne dam seama, hai langa mine, sa ne bucuram cum trebuie de ea.

scrisoare 2

Dragul meu,
Mereu ai cele mai cretine idei, care se dovedesc ulterior a fi dragute. Au mai ramas 187 185 de zile. Ma tot chinui sa scriu scrisoarea asta, chiar daca am atat de multe sa-ti spun. Simt un dor nebun oricand iti aud numele, sau gasesc ceva de-al tau. Dar nu cred ca e genul de dor erotic, stii, cred doar ca as vrea sa te tin in brate, in cel mai pur mod posibil.

E 7 dimineata si iar beau o cafea slaba (de copchila, cum ii spui tu), dar o beau mai mult de dragul cliseului, stii ca nu e preferata mea. Am tricoul de la tine, nu cu vreun motiv anume, ci pur si simplu pentru ca restul sunt jegoase sau rupte (de prietenul meu). Ah, ce n-as da sa-ti vad fata morocanoasa acum. Probabil o sa lasi scrisoarea deoparte si o sa spui ceva de genul "ii rup eu fata prietenului tau poate" si apoi o sa revii la a o citi si o sa te miri de cat de bine te stiu. Si chiar daca nu o sa faci toate astea, eu o sa ma prefac ca am avut dreptate, stii doar ca asa sunt eu.

Ai un paragraf siropos in scrisoarea ta, ceea ce e neobisnuit. Ma faci sa ma intreb daca vrei ceva de la mine sau daca erai drogat. Tin sa-ti mentionez ca in ceea ce te priveste, libertatea mea e constanta si de mult nu iti mai sunt datoare cu vreo urma de loialitate. Si ca tot veni vorba, prietenul meu e bine-mersi, maine facem 4 luni. Nu-i mult, dar e mai mult decat ai fi putut tu sa ma iubesti fara pauze. Vreau si eu sa fiu acolo langa tine, dar ma multumesc asteptandu-te aici, pentru ca aici e casa noastra si tot ce-am avut. Nu ma mai cauta in tipele pe care le cunosti, nu mai cauta franturi din mine cand eu sunt aici, intreaga, nerabdatoare, cu dorinta de a-ti auzi toate povestile adunate de pe acolo. Oricum, nu mai gasesti pe nimeni ca mine!! Si stiu ca esti mitocan, si nu imi dau seama daca incercai sa iti ceri iertare pentru asta, dar eu te iubesc oricum, doar tu stii prea bine.

Trecand peste partea sentimentala, mai stii tatuajul meu? Da, normal. In orice caz,mi-am mai facut unul, chiar unde-ti doreai tu sa mi-l fac, e super dragut si ma face sa arat si mai bine decat aratam inainte. Ti-as trimite o poza, dar stric farmecul. Abia astept sa il vezi in realitate.

Sper ca te simti bine acolo si ca te tii si tu de o promisiune o data in viata ta si te gandesti la mine non-stop. Te pup.

Cu o oarecare dragoste,

mereu asteptand.

Si da, mai stiu :)

I can't promise that I will be the only one around

scrisoare 1

Draga mea,

Iti scriu pentru ca am ramas iar fara minute si stii cum imi tot cade netul aici. Mi-e dor de tine si de casa si de toate momentele noastre, dar stii cat a mai ramas? 189. Atat. Nu-i asa ca e putin? Asa ca hai sa ne scriem, in fiecare moment de cumpana. Scrie-mi si spune-mi ce-ai mai facut pentru ca jur, sa imi scrii ar fi o onoare imensa. Nu un mail, nu un mesaj pe facebook sau pe telefon. Sa scrii asa, cu manuta ta tot ce ai vrea sa imi spui. 

Astazi am avut cursuri plictisitoare si mai incolo ma duc la o petrecere. Nu ma omor cu invatatul, ca de obicei, dar sunt sigur ca tu o duci mai bine si ca ai note mari. Ma faci mandru, si pe mine si pe ai  tai. Spune-mi, cum merge cu uratul ala de prieten al tau? E oribil, nu-l mai posta pe facebook si asteapta-ma pe mine sa ma intorc. Stiu ca trebuie sa fii cu el, pentru ca ai nevoie de o mana pe care sa o tii cand te duci acasa si un umar pe care sa plangi cand iti merge totul aiurea, dar sunt gelos. Vreau sa fiu eu acolo pentru tine, vreau sa fii tu aici pentru mine. E stupid, ca distanta mi te-a luat si ca mai avem de asteptat pana cand voi putea sa o combat. Oricand m-as urca in avion si as veni, dar nu pot, asa ca-ti trimit gandul si,mai nou, o scrisoare. 

Ieri i-am cerut numarul unei tipe. Era destul de buna, i-as da un 8. Plus ca am auzit lucruri despre ea. Lucruri bune, daca intelegi ce vreau sa spun! Si totusi, nu ma pot abtine sa ma gandesc ca as lasa oricand orice tipa de aici pentru tine. Stiu ca atunci cand suntem impreuna sunt un mitocan si un marlan dar regret imediat ce plec si te las in urma mea. Regret imediat ce iti reiei libertatea pe care o meriti odata ce am plecat de langa tine. Nu vreau sa ma astepti sau sa tanjesti dupa mine dar as vrea sa stiu ca si tu imi duci dorul, pentru ca in fiecare tipa de care ma apropii, caut ceva din tine, de parca esti un fel de ideal. Si asta e prostesc, ca doar nu esti nici pe departe perfecta, faci tampenii o gramada. Si totusi, draga mea, nu as putea fara tine.

Ti-as mai spune ceva, dar chiar trebuie sa fug. Promit ca o sa ma gandesc la tine, vezi sa faci acelasi lucru. Raspunde cat poti de repede, fraiero. Te sarut.

Cu dragoste,

mereu tanjind la tine.

Apropo, mai stii?

I can't promise I won't let you down

aiurea

  Intr-o zi o sa-ti dai seama cum nimic nu conteaza, cum societatea a distrus tot ce ai iubit vreodata, cum cele mai dragi lucruri ti-au fugit din palme pentru ca ai fost candva egoist, sau prost, sau imatur. O sa-ti dai seama ca totul e etichetat si in felul asta, niciunul nu mai avem sansa de a ne arata adevarata fire. Asta daca mai avem asa ceva. O sa iti dai seama si ca majoritatea celor ce te inconjoara n-au nici integritate nici personalitate. Intr-o zi, nu departe de astazi, vei realiza ca toata viata ai fugarit niste idealuri stupide, ai vrut sa traiesti o viata preconceputa, cu povesti deja spuse si idei stereotipizate. Ai sa vezi cum toate principiile tale au fost de rahat si oricum, pe majoritatea dintre ele le-ai incalcat fara sa vrei. Ai fost rau cu cei din jur si ai mintit, deseori, te-ai suparat cand puteai sa fii vesel si ai refuzat sa ajuti de prea multe ori ca sa nu fii dezamagit de tine insati. Intr-o zi, o sa iti dai seama ca nimic din ce ai facut pana acum nu mai conteaza, nici macar pentru tine si ca multi din jurul tau te-ar uita daca ai disparea un an. Intr-o zi, o sa vezi cat de fragila si scurta e viata, chiar daca acum ti se pare ca o traiesti din plin: ea nu poate sa fie traita din plin. Si crezi ca greselile te invata lucruri noi, cand de fapt, cu fiecare greseala mai pierzi o particica din tine, din ambitia ta. O sa te trezesti intr-o zi, poate prea devreme ca sa stii destule, poate prea tarziu ca sa mai schimbi ceva, realizand ca ai dormit prea mult si n-ai facut nimic cu viata ta, decat sa fugaresti placeri de scurta durata, sa te ingropi in vicii si sa cauti fericirea suprema in locuri prea josnice pentru ea.
   Si in momentul ala o sa te sperii, pentru ca totul va fi tragic si infricosator. Nu o sa fii pregatit pentru teama care te va acapara si o sa plangi, pentru ca n-o sa stii ce sa faci. Ti-ai irosit viata pana in punctul ala, n-ai cunoscut destui oameni, n-ai sarutat destule guri, n-ai impartasit destule zambete, n-ai ajutat cate persoane ai fi putut ajuta, n-ai mancat destul de sanatos si ti-ai pierdut prea mult timp citind carti proaste si band cafele slabe. O sa vrei sa dai timpul inapoi, ca sa mai ai o sansa si sa inghiti toate barfele pe care le-ai impartasit si toate injuriile aduse la adresa altora. Vei vrea sa reincerci, sa ai note mai mari si sa te comporti mai frumos cu taica-tu, ca parca ai fost prea a dracu. O sa iti doresti din toata inima sa mai ai o sansa la persoana care te-a parasit prea devreme pentru ca te-ai comportat urat si o sa iti doresti sa fi facut glume mai bune si sa fi fost mai intelegator, poate-poate, n-ai mai fi enervat atata lume. Si poate, o sa vrei sa fi ascultat muzica mai buna si sa te fi implicat in mai multe proiecte in loc sa arunci banii pe haine care oricum nu iti vor mai placea. Iti vei dori sa fi fugit mai mult prin ploaie, sa iti fi pasat mai putin de parerile celor din jur, sa fi creat ceva ce exista si astazi, sa fi scris macar o poezie haioasa de care inca sa rada prietenii tai, sa fi avut macar un talent, oricat de mic, sau sa nu te fi uitat la toate porcariile de filme la care te-ai uitat si sa nu ii fi dat cu sictir tipului care iti trimitea flori prin posta. Pentru ca acum, cu toate deciziile tale proaste, ai ajuns in punctul ala, in care ti-ai dat seama ca nimic nu conteaza, ca societatea a distrus tot ce ai iubit vreodata si ca cele mai dragi lucruri ti-au fugit din palme pentru ca ai fost egoist, sau prost, sau imatur.
   Ziua aia, in care o sa iti dai seama cat valoreaza viata ta, o sa fie o zi oribila daca nu renunti la mandria aia idioata care iti conduce deciziile si daca nu mai arunci si tu din inhibitiile tale fara sens.

moarte partiala

Eu n-am nevoie sa traiesc vesnic, nici macar mult. Vreau doar, ca atunci cand mor, sa existe oameni care sa imi duca dorul, care sa ma vrea inapoi, care din cand in cand, sa treaca pe la mormantul meu si sa imi povesteasca ce au mai facut. N-am nevoie sa sufere, ci doar sa isi aminteasca de mine cand vad anumite lucruri sau trec prin anumite momente. Ca si cum n-as fi plecat niciodata, ca si cum doar as fi in afara orasului, fara semnal la telefon, iar ei abia asteapta sa ma vada, ca sa imi ceara un sfat, oricat de mic. Si vreau sa imi vorbeasca deschis, cum o fac si cand sunt langa ei. Cel mai important e sa nu ma uite, stii, sa nu se comporte ca si cum n-am fost niciodata o parte din viata lor. Vreau ca oamenii aia sa ma mentioneze din cand in cand, dar intr-un context amuzant, fara sa transforme orice conversatie aveau intr-una stanjenitoare, ca si cum ar fi adus vorba de ceva ce nu trebuia sa fie spus. Sa isi aminteasca, asta vreau, de toate tampeniile pe care le faceam sau glumele mele proaste sau momentele in care le-am fost cat de cat de ajutor. Si sa spuna povestile pe care le-am trait impreuna. Si astfel, eu o sa traiesc prin ei si asta e ceea ce imi doresc cu adevarat. Nu mi-e teama de moarte in sensul strict al cuvantului. Nu ma inspaimanta gandul ca niciunul nu traim vesnic, cel putin nu fizic. De fapt, cel mai frica imi este ca atunci cand voi disparea din lume, sa dispar si din inimile tuturor pe care i-am cunoscut. Sa imi pastreze ei, macar o parte din suflet, e tot ce vreau.