Rapunzel şi idiotul.

      Îl priveşte şi îi zâmbeşte dulce. Se întoarce rapid pe vârfuri şi părul i se desprinde din coadă cazându-i pe umeri, încadrându-i chipul obosit. El o urmăreşte cu paşi mici, ea îl priveşte din când în când subtil. Cu o mişcare rapidă îşi trece mâna prin păr şi îşi adânceşte bărbia în eşarfă. El are chipul aţintit pe ea, căci sub cerul senin e cel mai superb lucru.Brusc, ea îşi grăbeşte paşii şi cu acelaşi zâmbet matur dispare printre blocuri. El, naivul, încă merge după ea , şi orb, idiot, speră. O vede, o simte, îi miroase parfumul inconfundabil şi păşeşte încrezător pe urmele ei. Ea, matură, cunoscătoare, total opusul lui, prea bună pentru el, cu stilul ei aparte, cu talentul ei lăuntric, ea, esenţa dragostei se întoarce, îl priveşte inocent şi îi zâmbeşte. S-a săturat de toată fuga înşelătoare şi joaca aşa că abdică de la masca ei serioasă şi îl aşteaptă cu privirea-i sinceră.
   -De ce suntem aici? spuse el în timp ce se apropria.
     Cu aceeaşi naturaleţe tipică îşi trece mâna prin părul lui şi îşi lipeşte buzele de gâtul lui.Îşi lasă mâna să alunece pe pieptul lui şi privindu-l îi şopteşte cuvinte reci , distrugându-i visele fără scrupule:
   -Eşti idiot,nu insemni nimic pentru mine.
    Îl priveşte şi îi zâmbeşte dulce. Se întoarce rapid pe vârfuri şi părul îşi lasă în urmă aroma aparte. Pleacă rapid, fără prea multe zgomote. Şi el, stând acolo, cu zâmbetul , inima-i şi sentimentele distruse, aşteaptă până ce paşii ei nu se mai aud nici măcar în surdină şi brusc realizează că acum e rătăcit.