Dacă distanța dintre ce-s și ce-am să fiu sunt doar eu, atunci distanța dintre ce-am să fiu și ce-s ești doar tu. Dacă pașii grăbiți îmi sunt cale, atunci lentoarea îmi e piedică. Dacă felul în care degetele mele scriu e dans, atunci tăcerea-n scris îmi este inerție. Și dacă aș putea, mi-aș desface ființa în capitole și aș pune semne de carte acolo unde literele curg fără sens în efemeritate. I-aș căuta pe toți cei care, fără să știe, mi-au dăruit vorbe strivite de mâini neglijente, cuvinte scrise de degete care nu știu să danseze, ci doar să-și învie inerția. Mi-aș căuta gândurile - seci, fragile, a căror cursivitate pare-acum nonsens. Și când m-aș uita la ele aș vedea un pahar de vin vărsat pe-o alee prea puternic luminată - un detaliu mic și prost, într-o lume care nu-l vede. Apoi, mi-aș lega capitolele cu un fir subțire de ață, ce are să se destrame repede; ca noi toți, care n-avem capitole - ci doar epiloguri.
Și dac-aș ști să desenez, mi-aș picta un infinit și l-aș abandona în drumul unui fericit. Și dac-aș ști să scriu, aș scrie că - uneori - corpul tău uită ce-i spun natura și anii de evoluție și se-ncolăcește în jurul corpului meu și se transformă-n semn de intrebare. Aș scrie și că mi-ar plăcea să fiu răspuns.
Iar dacă sculptura mi-ar fi artă, aș face o lume-ntreagă, așa cum vreau eu, și i-aș oferi-o altcuiva; să aibă grijă de ea, așa cum vrea el.
Dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol, aș fi o abundență de paradoxuri obositoare, în care lumile s-ar contopi fără efort și tremur.
Dacă dacă n-ar fi un cuvânt așa de greu, mai că l-aș căra pe umeri.
Până una alta, știu doar să fiu, cu pași mici, uneori grăbiti - alteori înceți, cu degete ce dansează sau cu o inerție devastatoare. Am doar epiloguri și gânduri fragile, a căror sculptură e imperfectă și efemeră.
Mi-ar plăcea să fiu răspuns.
nu mi-am gasit alt viciu mai bun asa ca am inceput sa scriu. iar acum, nu mai stiu cum altcumva sa fiu
miercuri, 17 mai 2017
vineri, 31 martie 2017
Ție pot să-ți iert orice. Pot să te iert pentru că îmi ești străin și pot să te iert pentru că-mi ești groaznic de familiar. Pot să te iert pentru că minți, pot să te iert pentru că mesteci gălăgios și pot chiar să iert ignoranța cu care-mi vorbești. Te accept și când crezi că nu știi nimic și te ador când știi tot. Poți chiar să pleci, subit, fără să-mi spui o vorbă și te-aș ierta. La dracu, poți chiar să trântești ușa când ieși: te iert. Ia-ți armele și fă-mi răni adânci, cât vrei de-adânci - le ornez, le scuz, le justific, le ascund, le iert. Și dacă vrei să plângi, ori să urli sau să-njuri, te primesc cu brațele deschise într-un univers al presupuselor toleranțe. Ia-mi bunătatea sau ura și folosește-te de ele în scopuri meschine, fără să-ți pese dacă-n urmă rămân eu sau doar bucăți fărâmate din ceea ce voiam să fiu. Judecă-mă și spune-mi că nu-s destul. Arată-mi că nu sunt destul. Nu pentru tine, nu pentru ceilalți. Și te iert. Sau spune-mi că sunt prea mult: te obosesc, te deranjez, vorbesc fără sens și râd când nu trebuie; merg strâmb, am prea multe pretenții, nu am răbdare până se face cafeaua și pun prea multe întrebări. Spune-mi că vreau prea mult de la tine - sau prea puțin. Spune-mi că nu poți. Fii străin sau fii dușman, prieten cel mai bun sau amant. Te iert. Ține-mă prea strâns de braț sau deloc - te iert.
Nu-mi pasă cine ești sau de ce, pentru că îți iert orice și-n urmă mă las fără de-ocoliș.
Dar mie.
Nu-mi iert nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)