I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. It has a picket fence and a huge backyard, where I put a swing for us to lay in together, and I planted trees that have grown tall and now cast sort of artistic shadows all over the grass. Inside, the rooms are spacious enough for us to fit our love. The house has wooden floors and the most comfortable furniture I could find. It's perfect, love, for you and me. But you have failed to love it as much as I do, so dust is beginning to settle down all around our house. Please, though, come in and make yourself at home. We can sleep late in the morning and you can wake up to me being dressed in only my underwear and maybe a loose shirt. I'll make you coffee and cook you. And if you hate my cooking, we can order in and lay on the couch, half-naked and eat without giving a shit of all the mess we are making. We can turn on the music as loud as we want and go dancing around the backyard, we can watch every sunset together, from our balcony, whilst smoking cigarettes and drinking cheap wine. Then, we can make love in every room or shower together. We could even get a dog. We could annoy all our neighbours by being incredibly good looking. We'll give "home sweet home" a whole new meaning. In our little house, made of stone, wood and love, we could be invincible, darling.
Inside our home, we can share secrets and have arguments and hate each other as much as we want. I could throw plates at you and you can yell as loud as you want and then we could make peace, the way we know how. We can seal any sin with just a kiss inside our home. We can get scared, disappointed, jealous, crazy, stupid, frustrated and no one has to know; no one except each other. We can decorate and re-decorate, we can get drunk or high and fuck up our lives, we can listen to metal or indie; no one will give a shit; no one except each other.
Doesn't it entice you? A life only for us, inside our home, where we could both be just some fuck-ups pretending to be the richest?
I built this house for us. It has white, tall walls and big windows. Inside, you'll never feel alone. It'll be home.
nu mi-am gasit alt viciu mai bun asa ca am inceput sa scriu. iar acum, nu mai stiu cum altcumva sa fiu
sâmbătă, 27 iulie 2013
luni, 8 iulie 2013
joc al puterii
Stiam ce face pentru ca o mai vazusem de atatea ori, o experimentasem de atatea ori. Scrasnea din dinti, avea maxilarul incordat si imi evita privirea. Clipea des si privea tavanul, incruntat. Am incercat sa il iau de mana, sa-i spun ca totul va fi bine, dar era departe -fizic si sufleteste- si nimic nu avea sa mai fie bine. Se misca de colo-colo si isi tuguiase buzele, privea impacientat pe geam, astepta sa ii treaca, dar stiam ca nu asa mergeau lucrurile. Isi trecea mainile prin par, iar eu incercam sa-i vorbesc.
-Esti bine?
S-a intors spre mine si m-a privit dur, rece, de parca ii pusesem cea mai tampita intrebare din lume -nu era de blamat, chiar o facusem, pusesem cea mai cretina intrebare din lume, care are de obicei scopul de a impaca oamenii, cand de fapt, face lucrurile de un miliard de ori mai rele pentru ca respectivul caruia i se adreseaza intrebarea nici macar nu stie de unde sa inceapa sa ii explice idiotului care a pus intrebarea ca nu,nu e bine si nu va fii prea curand si nu stie ce sa faca, acum cand totul pare ca se duce de rapa si ca nu, intrebarea lui si prezenta lui nu ajuta asa ca daca ar putea disparea de pe fata pamantului ar fi minunat- dar intrebarea mea era ultima lui grija. Avea ochii rosii, iar sprancenele lui incercau sa se apropie disperate una de alta, formandui doua riduri adanci chiar intre ele. Era amuzant, chiar, sa il analizez. Isi musca buza, probabil ca sa nu urle si in mod ciudat, ma simteam atrasa de frustrarea lui neexprimata. E o persoana colerica, deci modul in care se stapanea ma surprindea. Deja trecusera peste 10 minute de cand ii dadusem vestea si el inca se controla fantastic de bine.
M-am apropiat si l-am luat de mana, usor, cat sa nu-l bruschez, dar cat sa stie -din atingerea mea- ca il iubesc si ca vreau sa il ajut cumva, sa fiu langa el. Insa nu mi-a apreciat mesajul sublim; si-a pus mana pe umarul meu si cu o miscare scurta, puternica, m-a impins incat mi-am pierdut un pic echilibrul; si cumpatul. Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe scaunul de langa biblioteca. El si-a incordat din nou maxilarul -incepea iarasi- dupa care si-a mutat privirea spre geam. Avea toti muschii incordati, imi dadeam seama pentru ca prin tricoul lui mulat nu era prea greu sa observ si oricum, tensiunea umpluse toata camera, probabil si tot orasul. Simteam stresul lui, temerea ca ar putea sa isi piarda controlul chiar in fata mea.
Ar fi trebuit sa simt mila, compasiune, sa plec in liniste din camera ca sa nu il ranesc mai mult decat o facusem deja, dar in excesul de putere ce imi trecea prin vene regaseam o inabilitate de a compatimi si mai mult, simteam ca era nesincer fata de mine, ca isi ascundea latura pe care, poate, as fi iubit-o daca mi-ar fi fost prezentata mai des. De pe scaun, i-am atintit ceafa cu privirea si am spus aproape in soapta:
-Poti sa nu mai fii asa fals, faci pe durul, de parca nu ai sentimente dar nu pacalesti pe nimeni. Poate daca ai reusi sa fii sincer macar o data nu am fi ajuns aici, dar nu, tu trebuie sa pretinzi ca nu te afecteaza nimic. Uite-te la tine, esti jalnic, stai cu spatele la mine de parca n-as mai fi aici. Si iti jur, mi-as dori sa nu fiu aici, dar mie, spre deosebire de tine,nu mi-e teama sa arat ca imi pasa.
Nu parea sa aiba efect si am continuat.
-Esti oricum un jeg de om, ranesti, dar te prefaci ca nu poti fi ranit.
Ofteaza si isi coboara capul. Puterea mea crestea considerabil si a lui scadea drastic. Am incetat sa ma uit la el si am inceput sa ma joc cu o suvita de par, eram deja nepasatoare.
-Niciodata n-ai tinut nici la mine, nici la altcineva. Esti independent, umbli prin lume de parca numai tu esti, de parca nu conteaza pe cine ranesti pe drum sau ce simt altii pentru tine. Minti si dezamagesti, dar ii faci pe altii sa se simta vinovati. Esti toxic, bolnav, inuman, de asta vreau sa ma indepartez. Pentru ca mi-e teama ca am sa ajung ca tine. Nu am sa neg, am avut momentele noastre frumoase, dar in fiecare dintre ele m-am simtit atat de singura pentru ca stiam cat imi pasa mie si cat iti pasa tie.
Nici nu mai era nevoie sa-l vad, stiam ca inca se abtine si ca puterea lui era undeva sub nivelul marii.
-Nu stiu cum te suporti, nu stiu cum te-am suportat, uite-te ce ipocrit esti. Chiar nu poti sa te intorci, sa ma privesti in ochi si sa imi spui sa nu plec?
M-am ridicat si m-am apropiat de el, mi-am pus capul pe spatele lui. Respira greu, abia se mai controla. Puterea mea crestea cu fiecare miscare tremurata a trunchiului lui - si erau multe.
-Nu poti. Nu pentru ca nu simti asta, ci pentru ca nu iti pasa destul incat sa o arati si tii la imaginea ta de dur- pe care oricum nu o mai cred- si cand am sa ies pe usa o sa ramai aici, privind pe geam si inghitindu-ti sentimentele, singur.
Ah, cata putere, cata placere.
S-a intors si mi-a pus mana pe gat, m-a tras mai aproape si si-a ingropat fata in parul meu. Ii puteam auzi suspinele si ii simteam lacrimile incalzindu-mi gatul. Plangea in liniste, tremura tot si ma strangea in brate mai puternic decat o facuse in vreun moment fericit al nostru. Mi-am pus capul pe umarul lui si i-am spus cat de rau imi parea pentru tot ce spusesem si am plans cu el, in acelasi ritm.
Puterea mea scadea, a lui crestea, pana au ajuns echilibrate. Acum nu mai trebuia sa il intreb, pentru ca stiam ca era bine si eu eram bine si noi aveam sa fim bine.
-Esti bine?
S-a intors spre mine si m-a privit dur, rece, de parca ii pusesem cea mai tampita intrebare din lume -nu era de blamat, chiar o facusem, pusesem cea mai cretina intrebare din lume, care are de obicei scopul de a impaca oamenii, cand de fapt, face lucrurile de un miliard de ori mai rele pentru ca respectivul caruia i se adreseaza intrebarea nici macar nu stie de unde sa inceapa sa ii explice idiotului care a pus intrebarea ca nu,nu e bine si nu va fii prea curand si nu stie ce sa faca, acum cand totul pare ca se duce de rapa si ca nu, intrebarea lui si prezenta lui nu ajuta asa ca daca ar putea disparea de pe fata pamantului ar fi minunat- dar intrebarea mea era ultima lui grija. Avea ochii rosii, iar sprancenele lui incercau sa se apropie disperate una de alta, formandui doua riduri adanci chiar intre ele. Era amuzant, chiar, sa il analizez. Isi musca buza, probabil ca sa nu urle si in mod ciudat, ma simteam atrasa de frustrarea lui neexprimata. E o persoana colerica, deci modul in care se stapanea ma surprindea. Deja trecusera peste 10 minute de cand ii dadusem vestea si el inca se controla fantastic de bine.
M-am apropiat si l-am luat de mana, usor, cat sa nu-l bruschez, dar cat sa stie -din atingerea mea- ca il iubesc si ca vreau sa il ajut cumva, sa fiu langa el. Insa nu mi-a apreciat mesajul sublim; si-a pus mana pe umarul meu si cu o miscare scurta, puternica, m-a impins incat mi-am pierdut un pic echilibrul; si cumpatul. Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe scaunul de langa biblioteca. El si-a incordat din nou maxilarul -incepea iarasi- dupa care si-a mutat privirea spre geam. Avea toti muschii incordati, imi dadeam seama pentru ca prin tricoul lui mulat nu era prea greu sa observ si oricum, tensiunea umpluse toata camera, probabil si tot orasul. Simteam stresul lui, temerea ca ar putea sa isi piarda controlul chiar in fata mea.
Ar fi trebuit sa simt mila, compasiune, sa plec in liniste din camera ca sa nu il ranesc mai mult decat o facusem deja, dar in excesul de putere ce imi trecea prin vene regaseam o inabilitate de a compatimi si mai mult, simteam ca era nesincer fata de mine, ca isi ascundea latura pe care, poate, as fi iubit-o daca mi-ar fi fost prezentata mai des. De pe scaun, i-am atintit ceafa cu privirea si am spus aproape in soapta:
-Poti sa nu mai fii asa fals, faci pe durul, de parca nu ai sentimente dar nu pacalesti pe nimeni. Poate daca ai reusi sa fii sincer macar o data nu am fi ajuns aici, dar nu, tu trebuie sa pretinzi ca nu te afecteaza nimic. Uite-te la tine, esti jalnic, stai cu spatele la mine de parca n-as mai fi aici. Si iti jur, mi-as dori sa nu fiu aici, dar mie, spre deosebire de tine,nu mi-e teama sa arat ca imi pasa.
Nu parea sa aiba efect si am continuat.
-Esti oricum un jeg de om, ranesti, dar te prefaci ca nu poti fi ranit.
Ofteaza si isi coboara capul. Puterea mea crestea considerabil si a lui scadea drastic. Am incetat sa ma uit la el si am inceput sa ma joc cu o suvita de par, eram deja nepasatoare.
-Niciodata n-ai tinut nici la mine, nici la altcineva. Esti independent, umbli prin lume de parca numai tu esti, de parca nu conteaza pe cine ranesti pe drum sau ce simt altii pentru tine. Minti si dezamagesti, dar ii faci pe altii sa se simta vinovati. Esti toxic, bolnav, inuman, de asta vreau sa ma indepartez. Pentru ca mi-e teama ca am sa ajung ca tine. Nu am sa neg, am avut momentele noastre frumoase, dar in fiecare dintre ele m-am simtit atat de singura pentru ca stiam cat imi pasa mie si cat iti pasa tie.
Nici nu mai era nevoie sa-l vad, stiam ca inca se abtine si ca puterea lui era undeva sub nivelul marii.
-Nu stiu cum te suporti, nu stiu cum te-am suportat, uite-te ce ipocrit esti. Chiar nu poti sa te intorci, sa ma privesti in ochi si sa imi spui sa nu plec?
M-am ridicat si m-am apropiat de el, mi-am pus capul pe spatele lui. Respira greu, abia se mai controla. Puterea mea crestea cu fiecare miscare tremurata a trunchiului lui - si erau multe.
-Nu poti. Nu pentru ca nu simti asta, ci pentru ca nu iti pasa destul incat sa o arati si tii la imaginea ta de dur- pe care oricum nu o mai cred- si cand am sa ies pe usa o sa ramai aici, privind pe geam si inghitindu-ti sentimentele, singur.
Ah, cata putere, cata placere.
S-a intors si mi-a pus mana pe gat, m-a tras mai aproape si si-a ingropat fata in parul meu. Ii puteam auzi suspinele si ii simteam lacrimile incalzindu-mi gatul. Plangea in liniste, tremura tot si ma strangea in brate mai puternic decat o facuse in vreun moment fericit al nostru. Mi-am pus capul pe umarul lui si i-am spus cat de rau imi parea pentru tot ce spusesem si am plans cu el, in acelasi ritm.
Puterea mea scadea, a lui crestea, pana au ajuns echilibrate. Acum nu mai trebuia sa il intreb, pentru ca stiam ca era bine si eu eram bine si noi aveam sa fim bine.
luni, 1 iulie 2013
simetrie
Mereu ma uimeste cum buzele noastre sunt facute unele pentru celelalte, cum crapaturile din ale mele se aliniaza perfect peste ale tale, lasand loc chiar cat trebuie ca sa incapa si iubire intre ele. Si ador cum spatiile dintre degetele tale sunt perfecte pentru degetele mele, cum capul meu se aseaza perfect pe pieptul tau, iar bratul tau se muleaza intr-un mod ideal pe umerii mei. Ne incolacim asa usor, ca si cum corpurile noastre au dezvoltat o simetrie, unul fata de celalalt, ca iubirea dintre noi sa stea confortabil oricand ma tii in brate.
Si chiar sta,draga de ea. Sta cuminte intre buzele noastre, pe umerii nostri atunci cand ne tinem de mana, pe scuze dupa ce ne certam.
Chiar si asa, deseori nu ma pot abtine si ma-ntreb daca simetria noastra e-o minune a naturii sau o ciudatenie. Pana ne dam seama, hai langa mine, sa ne bucuram cum trebuie de ea.
Si chiar sta,draga de ea. Sta cuminte intre buzele noastre, pe umerii nostri atunci cand ne tinem de mana, pe scuze dupa ce ne certam.
Chiar si asa, deseori nu ma pot abtine si ma-ntreb daca simetria noastra e-o minune a naturii sau o ciudatenie. Pana ne dam seama, hai langa mine, sa ne bucuram cum trebuie de ea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)